Există probe temeinice, deși nu tocmai decisive, cum că telefoanele mobile sunt nocive pentru copii, și pentru fete în special. Guvernele ar trebui să adopte măcar o parte din restricțiile legale propuse de Jonathan Haidt în „The Anxious Generation”. Să ne oferim totuși un răgaz pentru a savura acest miracol secular.
Panica telefoanelor mobile există fiindcă suntem suficient de avansați pentru a inventa un asemenea dispozitiv, suficient de bogați încât mai toți oamenii să-și permită unul și, mai presus de toate, în așa măsură izolați de chestiunile de viață și de moarte încât tristețea adolescenților a ajuns material valid de știri. Dependența de ecran e într-adevăr o boală. Dar o boală a succesului, transmite The Financial Times, citată de Rador Radio România.
Din această perspectivă, îi poate servi drept învățătură Vestului, unde viața poate fi prea bună pentru propriul lui bine. Să examinăm altă problemă analizată de Haidt: războaiele culturale. Unde a prins mișcarea „woke”? În America, mai mult sau mai puțin cea mai bogată țară de pe Pământ. Când? În perioada de creștere economică dintre crahul financiar din 2008 și pandemia din 2020.
Protocolul pronumelor, dărâmarea statuilor: acestea sunt lucrurile care se întâmplă atunci când creierul nu are altceva de făcut, nici un fel de criză materială de soluționat ori măcar de îngrijorat cu privire la ea. Dacă woke ar fi fost într-adevăr strigătul nedreptățiților, de ce nu a prins rădăcini în sudul Europei în timpul crizei euro? Și de ce nu s-au lăsat convinse de această cauză toate minoritățile americane? Fiindcă este, în definitiv, o dogmă a învingătorului. Un cod cifrat al inițiatului.
Atunci când califici un lucru drept o problemă provocată de succes nu înseamnă că îl minimalizezi. Mai degrabă din contră. Problemele provocate de succes sunt mai dificil de rectificat, deoarece, aproape prin definiție, vei fi reticent să elimini cauza de substrat. Căci până la urmă cea mai eficientă soluție pentru a scăpa de războiul cultural este inducerea unei recesiuni economice.
Mergând pe același principiu, cea mai eficientă soluție pentru scăderea natalității e „anularea modernității”. Părinții nu mai sunt nevoiți acum să facă trei copii pentru a se asigura că măcar unul va supraviețui. Medicina a avut grijă de acest aspect. De fapt nu mai au nevoie nici măcar de un singur copil, ca sursă de venituri la bătrânețe. Pensiile de stat au avut grijă de acest aspect. Mai mulți oameni au acces acum la contracepție și mai puțini dintre ei sunt suficient de naivi pentru a crede că folosirea ei e un bilet către Iad. De la ceva strălucit (Iluminismul) am primit ceva dezolant (declinul demografic).
Și chiar și acesta, deficitul de bebeluși, nu reprezintă problema supremă a succesului. Nu, aceea e populismul. Cea mai bună explicație pentru această stranie cotitură din viața politică întinsă pe parcursul ultimului deceniu este prea mult succes, prea persistent. Puțini mai sunt alegătorii occidentali care-și pot aminti ultima ocazie în care alegerea unui demagog a dus la distrugerea totală a societății (anii ’30). Rezultatul? Disponibilitatea de a-și asuma riscuri la vot, la fel ca o bancă care, uitând ultimul crah, începe să-și asume riscuri cu bilanțul contabil. Afirmația economistului Hyman Minsky despre crizele financiare, că stabilitatea naște instabilitate, poate fi și motto-ul politicii moderne.
Problema e ca și intelectualii occidentali să fie convinși că așa stau lucrurile. Social-democrații, cu prejudecățile lor, continuă în principiu să creadă că alegătorul anti-establishment e musai un ratat economic. E o perspectivă lipsită de orice speranță cu privire la ultimul deceniu.
Cel mai mare succes populist, Donald Trump în 2016, s-a întâmplat într-o țară super-bogată, după șapte ani consecutivi de expansiune economică. Pentru Brexit au votat o majoritate a comitatelor bogate ale Angliei. Populismul nu poate fi rezultatul lipsurilor – ori nu numai al lor. Nu poate fi soluționat prin mai multă bogăție ori o mai bună redistribuire a ei. De fapt, în măsura în care îi eliberează pe oameni să riște neglijent cu votul lor, confortul material ar putea fi mai degrabă dăunător.
Confruntate cu problemele eșecului – boli, analfabetism, șomaj în masă – elitele occidentale sunt cele mai capabile. Dar când vine vorba de a soluționa problemele succesului, ele nu mai stau la fel de bine. Observați că atunci când dezbat chestiunea inteligenței artificiale ele se fixează pe problema penuriei (Dacă dispar toate slujbele?), iar nu pe cea a abundenței (Ce vor face oamenii cu atât de mult timp liber?). Dacă telefonul mobil e suficient pentru a provoca un val de nevroze, imaginați-vă numai o lume fără muncă – una dintre rarele surse de structură și noimă în această epocă seculară.
Conservatorii știu un lucru, presupun eu: dacă schimbi ceva la societate, fie și în bine, nu poți conta pe faptul că restul societății va rămâne neschimbat. Modernitatea – adică o lume în care cei mai mulți oameni trăiesc în orașe, sunt liberi în raport cu clerul și pot comunica la mari distanțe cu costuri reduse – abia a apărut acum cinci minute, dacă ne raportăm la întreaga istorie a civilizației.
Creșterea economică însăși era un fenomen cvasi-necunoscut în cele trei milenii de dinainte de 1750. Ar fi fost bizar ca o transformare atât de bruscă și de profundă să nu aibă și niște consecințe neintenționate. Aspectul relevant nu-l constituie stresul indus de telefon și nici măcar natalitatea precară. Important e că nu am ajuns să trecem prin ceva mult mai rău.
