Constituția Statelor Unite și o lege din 1973, adoptată ca urmare a războaielor din Coreea și Vietnam, prevăd că președintele SUA, comandantul suprem al forțelor armate americane, poate ordona acestora să atace ținte din alte țări doar în urma unei declarații de război a Congresului, a unei autorizări prealabile din partea acestuia sau, ca excepție, în caz de urgență națională declanșată de un atac asupra SUA, a teritoriului său sau a trupelor sale.
Ultimele autorizări prealabile au fost însă aprobate de Congres în 2001, în urma atacurilor teroriste din 11 septembrie, și în 2002, care viza însă doar războiul din Irak. Ultima declarație explicită și oficială de război a Congresului american datează din iulie 1942, din timpul celui de-al doilea război mondial, și a avut ca țintă România, pe atunci aliată a Germaniei naziste (foto). În baza acelei declarații, aviația americană a bombardat ținte locale, în special de pe Valea Prahovei, nucleul petrolier al României, și din București, în perioada 1942-1944.
Președintele Donald Trump a anunțat, vineri seara, că a ordonat forțelor armate americane să efectueze atacuri "țintite" asupra Siriei, justificate de presupusa utilizare de către regimul Assad a armelor chimice împotriva propriei populații civile. Ar fi fost vizate un centru științific de cercetare din Damasc unde, potrivit americanilor, s-ar fi dezvoltat arme chimice, dar și biologice, un depozit cu arme chimice de la vest de Homs, unde s-ar fi depozitat inclusiv gaz sarin, iar o a treia facilitate, din apropierea celei de-a doua ținte, ar fi adăpostit un depozit de arme chimice, dar și un centru de comandă.
La briefingul de presă la care a anunțat atacurile, secretarul Apărării de la Washington, Jim Mattis, a fost întrebat dacă acestea pot fi justificate ca formă de autoapărare, în virtutea faptului că pe teritoriul Siriei se află trupe americane, care ar fi și ele puse în pericol de presupusele atacuri cu arme chimice ale regimului de la Damasc. Anterior, Mattis declarase că folosirea armelor chimice de către regimul sirian pune în pericol populația civilă, inclusiv pe cetățenii străini, iar Constituția americană prevede că cetățenii americani trebuie apărați pretutindeni.
Mattis nu a răspuns direct la întrebare, însă a afirmat că articolul 2 din Constituția SUA conferă președintelui SUA autoritatea de a "apăra interesele vitale ale SUA și asta a făcut sub această autoritate".
Nu este pentru prima oară când Mattis invocă articolul 2 din Constituție pentru a justifica autoritatea președintelui de a ordona operațiuni militare externe fără aprobarea Congresului, el susținând această poziție și la audierile din Congres în vederea numirii în funcție.
Respectivul articol, însă, nu face decât să confere președintelui calitatea de comandant suprem al armatei, laolaltă cu alte puteri executive, iar Constituția SUA, și legea din 1973 prevăd explicit împărțirea puterii de a ordona operațiuni militare între puterea legislativă și cea executivă, ca parte a principiului mai larg al separației și controlului reciproc al puterilor în stat.
Ultimele autorizări prealabile de utilizare a forței militare în străinătate au fost aprobate de Congres în 2001, în urma atacurilor teroriste din 11 septembrie, și în 2002, înaintea declanșării invaziei din Irak, în mandatul președintelui George W. Bush. Doar cea din 2001 viza în general lupta împotriva terorismului, într-o exprimare extrem de largă.
De atunci, ambii președinți care i-au succedat lui Bush, Barack Obama și Donald Trump, s-au folosit de autorizarea anterioară menționată ca bază legală pentru propriile decizii de intervenție militară, în Afganistan împotriva talibanilor, în Irak împotriva Isis și al-Qaeda, în Libia împotriva fostului lider Muammar Gaddafi sau în Siria anul trecut, în urma unor acuzații similare la adresa regimului Assad de utilizare a armelor chimice.
Aceeași autorizare a fost invocată pentru înființarea centrului de detenție și interogare de la Guantanamo și pentru desfășurarea de trupe americane în numeroase alte țări. Potrivit unui studiu universitar, în perioada octombrie 2015 – octombrie 2017, SUA a derulat operațiuni militare antiteroriste în nu mai puțin de 76 de state de pe glob.
În octombrie anul trecut, secretarul Apărării Mattis și fostul secretar de stat Rex Tillerson au declarat în fața legislativului că nu este nevoie de reînnoirea de către Congres a autorizației din 2001 și că un astfel de demers nu ar face decât să creeze "paralizie operațională" la nivelul Pentagonului și ar pune la îndoială determinarea SUA în lupta împotriva terorismului atât în ochii inamicilor, cât și în cei ai aliaților.
Pe de altă parte, însă, din 2001 încoace, indiferent că a fost controlat majoritar de republicani sau de democrați, Congresul nu a făcut demersuri semnificative pentru a ține sub control autoritatea președintelui SUA de a ordona operațiuni militare externe, vocile care au acuzat ilegalitatea și neconstituționalitatea acestor dispoziții fără aprobarea legislativului fiind minoritare.
Același lucru s-a întâmplat și acum. Liderii democrați l-au criticat pe președintele Trump pentru că nu a cerut autorizarea Congresului înainte de atacul asupra regimului Assad, însă criticile lor au vizat mai degrabă faptul că administrația de la Washington nu a prezentat o strategie coerentă și comprehensivă, cu obiective precise, cu privire la Siria. Cei mai mulți republicani au salutat inițiativa președintelui.
Printre cei care s-au opus a fost republicanul de orientare libertariană Justin Amash, care a scris pe Twitter că atacul a fost ilegal și neconstituțional și că Congresul trebuie să facă demersuri pentru a-și apăra autoritatea de declarare a războiului, în conformitate cu articolul 1 al Constituției SUA. Un număr de 87 de membri ai Congresului i-au adresat președintelui Trump, înainte de atac, o scrisoare deschisă în care îi cereau să nu treacă la acțiune împotriva regimului de la Damasc fără a cere în prealabil autorizare din partea Congresului.
De subliniat că una dintre promisiunile de campanie ale lui Donald Trump a fost tocmai reducerea intervenționismului militar american pe plan extern. De asemenea, cu mai mulți ani înainte de a-și pune problema de a candida la președinție, Trump s-a exprimat public în numeroase rânduri împotriva acestui aspect al politicii externe americane și în special împotriva practicii președinților de a ordona acțiuni militare în străinătate fără aprobarea prealabilă a Congresului.
