Istoria modernă a României are câteva reușite politice și diplomatice importante. Dar lipsesc aproape cu desăvârșire reușitele economice și prosperitatea care să ne apropie de Occident.
Probabil că, la 24 ianuarie 1859, lumea își punea mari speranțe în dezvoltarea țării, sub noua administrație comună. Probabil că românii au sperat și că Marea Unire din decembrie 1918 va aduce prosperitatea mult așteptată.
România, sub orice formă s-a găsit ea de-a lungul istoriei moderne și contemporane, a fost de fapt mereu o țară săracă și departe de belșugul civilizației occidentale, dincolo de idealizările unor perioade.
Mica Unire – Marele stat
Țărănimea era 80% din populația țării la începutul secolului XX și chiar mai mult la momentul Micii Uniri.
De aceea, lumea satului era lumea românească la acel moment. Și lumea satului era într-o situație precară economic, analfabetă, cu mortalitate infantilă foarte ridicată, unde alcoolismul și pelagra generată de dieta foarte proastă făceau ravagii, scrie istoricul Bogdan Murgescu în lucrarea România și Europa – Acumularea decalajelor economice (1500-2010).
“Carne? Rar de tot”, mămăliga era baza, după cum sec remarcă Neagu Djuvara în cartea între Orient și Occident – Țările române la începutul epocii moderne.
Românii nu puneau gura pe carne, nu din motive de veganism – nici studiile care o leagă de cancer nu apăruseră – ci din sărăcie. Încă și la 1938 românii mâncau cea mai puțină carne din Europa, cu 18 kg pe an per capita, față de o medie de 39 kg. Britanicii mâncau 60 kg an, arată datele culese de Murgescu, sursa pentru majoritatea statisticilor din acest articol.
Peste jumătate dintre țărani aveau prea puțin pământ, în pofida reformelor agricole, pentru a putea supraviețui, așa că erau obligați să arendeze pământ de la marii moșieri. Doar că arendele s-au scumpit de-a lungul timpului și țăranii au fost obligați, între 1870 și 1906, să dubleze la 40 numărul de zile lucrate la moșier pentru fiecare hectar de pământ arabil .
La nivel de venit, vedem o imagine la fel de clară a polarizării. 1,2 milioane de oameni (95% din proprietari) realizau 40% din venituri, la fel ca sub 2.300 dintre proprietari (sub 0,2% din total).
Teoria cu cei 1% - proporția capitaliștilor care dețin majoritatea averii în lume – are un corespondent direct în statistica Vechiului Regat a anului 1905, unde 5.000 de oameni, adică 0,9% din proprietari, dețineau peste jumătate din suprafața arabilă a țării.
Ironic, slaba dezvoltare a capitalismului autohton, care a ratat aproape total revoluția industrială a secolul XIX, a lipsit de orice debușeu țărănimea română, care a trecut la propria mișcare Occupy în Răscoala de la 1907.
Sătenii plăteau și cea mare parte a taxelor, care erau redistribuite apoi spre orașe, birocrație, infrastructură, subvenții (pe atunci se duceau la industrie, nu la agricultură, ca acum) lucruri de care nu beneficiau, ba dimpotrivă, în mare parte.
Bugetele statului au crescut de 20 de ori, mult mai rapid decât economia, între 1859 și 1914, an în care au ajuns la un sfert din venitul național.
“Statul a devenit astfel un puternic agent de redistribuire a venitului național, precum și o atracție existențială pentru reprezentanții elitelor; este de reflectat dacă atragerea fiilor de negustori și intelectuali spre cariere politico-administrative nu a reprezentat o slăbire a potențialului de dezvoltare burgheză a societății românești”, scrie Murgescu.
El remarcă că, în cazul Danemarcei, una din țările care au pornit de la un nivel similar în secolul XV, ascensiunea din secolul XIX, când a ajuns în elita țărilor dezvoltate, s-a datorată mai degrabă slăbiciunii autorităților centrale.
În regiunea noastră, ascensiunea statului n-a adus beneficii economice, ci a extras resurse din economie pentru propria funcționare și pentru plata datoriilor, foarte puțini bani mergând către investiții, educație și sănătate. În România, veniturile prelevate de stat de la fiecare locuitor au crescut de la 5-7 lei în prima parte a anilor 1860 la 30 de lei per capita în 1910-1914, scrie Murgescu, care citează datele lui Victor Axenciuc.
România avea 1,15 învățători la mia de locuitori în 1912, față de 2 la mia de locuitori în Ungaria, 4,79 în Marea Britanie sau 5,34 în Țările de Jos. Mai prost ca noi la acest capitol stăteau doar sârbii. Deși numărul știutorilor de carte a crescut constant, n-a crescut suficient pentru a închide decalajele. De altfel, și astăzi România are cea mai ridicată rată a analfabetismului din UE.
Meșteșugarii și negustorii au început să fie înlocuiți de noua-burghezie din sânul orașelor: birocrații. Dacă în administrație și armată (fără recruți) lucrau 25.000 de oameni în 1860, numărul lor a ajuns la 139.000 în 1912. Lucrătorii din învățământ și preoții au ajuns de la 8.300 la 33.000. Pusă în contextul urban al anului 1912, importanța birocraților pare și mai pregnantă în condițiile în care Bucureștiul avea 338.000 de locuitori, iar restul de cinci orașe mari aveau între 76.000 și 52.000 de locuitori.
Populația Bucureștiului a crescut constant și a lăsat în urmă Iașiul, mai ales după ce cel din urmă a pierdut statutul de capitală în 1862.
Cele două principate unite aveau 3,9 milioane de locuitori în 1860 și ajunseseră la 7,7 milioane de locuitori în 1915.
Importurile anuale au crescut de la 22 de milioane de lei, în perioada 1832-1837, la 54 de miloane de lei, în perioada 1855-1859, la 103 milioane de lei, între 1871-1875, 267 de milioane de lei, între 1876-1880, 327 de milioane de lei, în perioada 1896-1900, și 575 de milioane de lei, între 1911-1914.
Creșterea importurilor a fost ''stimul și sfidare'', scrie Murgescu, pentru că a dus la adoptarea unor modele moderne, dar a subminat producția meșteșugărească și a pus presiune apreciabilă asupra balanței comerciale și de plăți externe a României.
Economie agricolă
Economia românească era preponderent una agricolă, dar fără a fi eficientă în această specializare. Dezvoltarea producției s-a făcut mai degrabă pe cale extensivă, nu intensivă, ce implica creșterea productivității.
Producția a crescut de la 1,7 milioane de tone, între 1862-1866, la 6,2 milioane de tone, în 1911-1915. Creștere de 3,6 ori – spre comparație, doar producția de grâu a fost de 8,4 milioane de tone în 2016 (record). Deși România are printre cele mai mari suprafețe cultivate cu cereale din UE, randamentul rămâne modest și în zilele noastre, la sub jumătate față de țările avansate precum Germania sau Franța.
Dacă suprafețele cultivate au crescut de 2,3 ori, productivitatea a crescut de 1,6 ori. Randamentul la grâu era, în pragul izbucnirii Marelui Război, la un nivel la jumătatea statelor avansate.
Cerealele reprezentau peste două treimi din exporturi, chiar și peste 80% în unii ani. Cu toate acestea, mitul că România era “grânarul Europei” nu stă în picioare, pentru că doar între 10% și 13% din importurile europene veneau din Vechiul Regat.
Exporturile de cereale erau de 674.000 de tone în 1861, apoi au depășit pragul de un milion de tone în 1871, 2 milioane în 1893, 3,9 milioane în 1911.
Cele mai mari suprafețe erau cultivate cu porumb, iar grâul, mai cerut la export, era pe locul doi. Contextul în care România s-a axat pe exportarea cerealelor este unul în care prețurile scădeau, mai ales după 1873. Politica de stat, care a favorizat producția și exportul de cereale, inclusiv prin construcția căilor ferate preponderent pentru acest scop, a fost total defazată cu evoluția la nivel european. Danezii, cu un randament mult mai mare la cereale, evitau exporturile către piața britanică în anii cu prețuri reduse și hrăneau vitele mai intensiv, astfel încât să le exporte în Germania, la o valoare adăugată mai mare, arată Murgescu. Tradiția creșterii de animale în România se pierduse, astfel, în sec XIX și nici azi nu ne putem lăuda cu prea multe vaci de carne.
Agricultura este mult mai puțin importantă azi în economia României. Însă un sfert din populația ocupată a țării încă lucra în agricultură în 2014. Numărul agricultorilor a scăzut pe fondul imigrației, începând cu 2005.
Industria
Industria a avut o ascensiune fulminantă în termeni nominali, mai ales că pornea de la zero. Era, însă, atât de puțină încât industria mecanizată acoperea mai puțin de un sfert din cererea internă, în timp ce aproape toate utilajele și mașinile din ramurile textilă, electrotehnică sau chimică erau importate, arată Murgescu.
Dacă în 1860 România avea un indice al industriei per capita (sintetic) de 6, iar Europa o medie de 17, cu Marea Britanie la 64, în 1900 România ajunsese la 9, cu Europa la 33 și Regatul Unit la 100. Europa era încă la o medie de 3,5 ori peste România a producției industriale per capita la 1913, în timp britanicii stăteau de aproape 9 ori mai bine.
La capitolul infrastructură, mitul fondator este chiar fondarea infrastructurii ferorviare, la o distanță apreciabilă în timp față de Ungaria, inclusiv Transilvania. România a construit căi ferate în concesiune și a ajuns la aprope 3.200 de km în 1914. Însă dezvoltarea rețelei nu a adus beneficii economice imediate, spune Murgescu. Simptomatică este afacerea (mai degrabă scandalul) Strousberg, în care pentru cea mai mare linie de cale ferată din țară statul a ajuns să plătească până la 30% din buget concesionarului privat, mai ales datorită randamentului ridicat garantat – lucru practicat și acum în România cu concesionarii din distribuția de energie și gaze - și a fost obligat să răscumpere în cele din urmă concesiunea.
Producție mereu la jumătate (sau chiar mai puțin) față de Europa
Românul producea aproape cât media europeanului răsăritean în 1870, un Produs Intern Brut per capita ajustat la puterea parității de cumpărare (PPP) de 931 de dolari Geary-Khamis (unitate constantă), potrivit lui Angus Maddison, date citate de Murgescu. Media apuseană era de 1.960. Raportul de aproape 1:2 pare să se mențină și în pragul Războiului, cu o foarte ușoară recuperare, în timp ce decalajul față de vecini crește. Datele conțin multe estimări, în lipsa statisticilor oficiale, astfel că trebuie luate doar orientativ.
Alte date culese de Murgescu, de la Paul Bairoch, arată că Produsul Național Brut per capita era de 83% din media Europei în 1830 și de 65% în 1860, procent care se menține relativ constant până în 1913.
După Primul Război, formarea României Mari n-a reușit să reducă decalajele față de restul Europei, ba dimportrivă. PIB per capita în noua țară a scăzut cu un sfert între 1913 și 1926 și n-a reușit să se ridice de la acest nivel în toată perioada interbelică și în niciun caz în timpul războiului, arată datele lui Maddison.
România a păstrat nu doar statutul de țară săracă în raport cu Occidentul, ci a sărăcit și în raport cu Europa Centrală și de Est, fiind peste Albania, dar sub Iugoslavia și cam la jumătate față de Polonia, și chiar sub acest nivel în comparație cu Ungaria și Cehoslovacia.
Alte surse citate de Murgescu arată un venit de 76 de dolari per capita în 1938, față de o medie a 20 de țări europene de 222 dolari/capita, deci aproape un raport de 1:3. Rata se aproape de 1:5 în comparație cu Marea Britanie și depășește 1:2,2 în raport cu Cehoslovacia.
Nu doar cifrele privind veniturile arată starea precară a societății românești, ci și cele privind speranța de viață, care la 40 de ani pentru bărbați, era cea mai redusă din Europa în 1938. Bulgarii trăiau, în medie, cu aproape șase ani mai mult, iar danezii cu 22. Bărbații români au în prezent cea mai redusă speranță la viață din UE, la 71,4 ani, față de o medie de 78,1 ani, potrivit datelor Eurostat pe 2014.
Analfabetismul era, în continuare, cel mai ridicat din Europa, cu o pondere de 54% în populația totală, în timp ce în țările vestice era pe punctul de a fi eradicat - în unele țări era la nivelul de acum din România, adică circa 5%.
Comunismul n-a a adus nici el o apropiere rapidă față de media europeană, cu excepția anilor 1970-1980. Astfel, de la o rată a PIB per capita (PPP) de 38% față media Europei în 1938, s-a ajuns la 32% în 1950, 35% în 1960, 37% în 1970, 43% în 1980 și 35% în 1989, după deceniul greu de dinainte de prăbușirea sistemului socialist, când țara rămânea în urmă și față de restul statelor socialiste.
Nu insistăm pe statisticile din perioada comunistă, însă trebuie arătat că alimentația ștințifică dusese consumul zilnic de proteine animale la 38,3 grame/zi în 1989, cel mai scăzut nivel din Europa (cu o medie de 58 gr/zi) după Albania. Cu 50 de autoturisme la mia de locuitori, România stătea cam de trei ori mai prost și decât suratele comuniste și de patru ori mai prost decât media europeană. Totodată, valoarea adăugată brută în industria prelucrătoare era de 778 de dolari/locuitor, dublu față de nivelul din Albania, dar pe locul 22 din 24, de 3,4 ori sub media europeană.
Decalajele față de media statelor europene n-au început să fie recuperate decât foarte recent, în pofida avansului evident al economiei. În 1990 România avea o treime din PIB per capita (ponderat cu puterea de cumpărare) a țărilor UE, potrivit Băncii Mondiale. Abia după 2000 a început reluarea convergenței cu Europa, îndeosebi după 2005. În 2015 România era la 56% din media UE.
Numărul angajaților la stat a început să crească din nou după anii '90, astfel că cei 1,2 milioane de bugetari reprezintă peste un sfert din totalul angajaților din economie. Statul a colectat la buget între 30 și 34% din PIB în ultimul deceniu.
