Statul român își va însuși 37% din prețul gazelor, producătorii 47%, costurile de producție fiind doar de 16% din preț, a declarat marți președintele comisiei de Industrii a Camerei Deputaților, Iulian Iancu, în susținerea raportului cu amendamentele propuse de PSD, retrimis miercuri de plen comisiei pe care o conduce.
Prin amendamentele admise la raportul adoptat marți de comisie este majorată fiscalitatea offshore și reduse deducerile acordate companiilor chiar și față de legea deja votată de Parlament și trimisă spre reexaminare de președintele Klaus Iohannis.
Calculele deputatului PSD par a fi fost făcute la un preț de 190 lei/MWh (pragul maxim impus prin amendamente, unde cota marginal superioară de impozitate este de 70%).
28 noiembrie - Profit Financial.forum
La acest preț, statul român ar încasa 42 lei impozit pe veniturile suplimentare și aproximativ 27-28 lei/MWh din redevențe. În total, numai din cele două impozite pe producție, bugetul de stat ar beneficia de venituri de aproximativ 70 lei/MWh, adică aproximativ 37% din preț. Și asta în condițiile în care companiile ar efectua lună de lună toate deducerile permise, în valoare de o treime din impozitul pe veniturile suplimentare. Dacă luăm drept corecte procentele prezentate de Iulian Iancu, costurile s-ar ridica la 30,5 lei.
La prima vedere ar rezulta că restul banilor, 89,5 lei (aproximativ 47% din preț), rămâne companiilor.
Numai că PSD a mai introdus un amendament care prevede că “investițiile luate în calcul pentru deducerea din impozitul pe veniturile suplimentare nu pot face obiectul altor deduceri. Investițiile luate în calculul deducerii din impozitul pe veniturile suplimentare nu sunt luate în calculul rezultatului fiscal al perioadelor de plată a impozitului pe profit în sensul în care pentru acestea nu sunt acceptate reduceri/scutiri de impozite sau deduceri de costuri, acestea fiind considerate nedeductibile la calculul impozitului pe profit.”
Ceea ce înseamnă că respectivele costuri, de 30,5 lei, vor fi adăugate veniturilor companiilor și incluse în baza de impozitare a impozitului pe profit. Cu alte cuvinte, companiile vor achita un impozit de 16% pe profit plus costuri, pe 120 lei/MWh și nu pe 89,5 lei/MWh. Rezultă o valoare a impozitului pe profit de aproximativ 20 de lei.
Ceea ce face ca, în realitate, la un preț de 190 de lei, statul român ar încasa impozite pe producție și pe profit de 90 de lei, iar companiile și-ar însuși 69,5 lei.
Rezultă că procentele amintite de Iulian Iancu sunt inversate: statul român încasează 47%, iar companiile - 37%.
Însă tot acest calcul se bazează pe o premisă extrem de șubredă, potrivit căreia costul de producție al unui metru cub de gaz este în procent de 16% din prețul de vânzare. Cum sistemul de impozitare impus de PSD este unul progresiv, ce influențează chiar prețul final, iar costul de producție este în mare parte unul fix, ponderea acestuia în preț nu poate fi o cotă unică, ci una variabilă, în funcție de prețuri și de pragurile impuse de noile amendamente. Cu alte cuvinte, alta este ponderea costului de producție la un preț de 70 de lei/MWh și alta la un preț de 190 lei/MWh.
La actualul preț de pe piața pentru ziua următoare a gazelor OPCOM, de 100 lei/MWh, dacă ar fi luată în serios afirmația lui Iulian Iancu, costul de producție offshore în Marea Neagră ar fi de 16 lei/MWh sau 26 lei/baril echivalent petrol (bep). Chiar și costurile aferente unui preț de 190 lei/MWh, de 30,5 lei, ar fi unele extrem de reduse comparativ cu celelalte exploatări offshore la nivel global, echivalând cu un cost de producție de 12 dolari/baril echivalent petrol.
Cu un astfel de cost de producție în offshore, gazul din Marea Neagră ar fi una dintre cele mai profitabile afaceri la nivel global.
Poate doar Rusia, care beneficiază de rezerve onshore, cu costuri de producție mult mai reduse decât cele offshore, se poate lăuda cu asemenea performanțe. Potrivit The Wall Street Journal, în Rusia, cheltuielile de capital și cele operaționale se ridică la 8,1 dolari pe baril, în Norvegia la 18 dolari pe baril, iar în Marea Britanie, la 40 dolari pe baril.
Spre deosebire de Rusia, Norvegia și Marea Britanie au majoritar operațiuni offshore. Iar spre deosebire de România, în aceste state există deja infrastructura necesară transportului și exploatării gazelor la mari adâncimi, care deocamdată din România lipsește.
Dacă este luat un calcul un cost de producție de 18 dolari pe baril, cel din Norvegia, nu mai rezultă un cost de 16 sau 32 lei/MWh, cum avansează deputatul PSD, ci unul de 45 lei/MWh.
La prețul actual de 100 de lei/MWh, potrivit amendamentelor PSD, statul român ar încasa venituri din impozite pe producție de 25 de lei/MWh: 11 lei impozitul pe veniturile suplimentare (în condițiile în care companiile vor aplica deducerea maxim permisă, de o treime din valoare impozitului) și 14 lei redevența (plătită la prețul de pe bursa vieneză).
În condițiile în care costul de producție ar fi de 45 de lei, companiilor producătoare le-ar rămâne, dacă ignorăm celelalte costuri - cu transportul, cu comercializarea, cu plata salariilor etc - un profit brut de 30 de lei/MWh.
Numai că operatorii vor trebui să achite un impozit pe profit de 16% nu numai din profitul brut, ci și din costul de producție, potrivit noilor amendamentePSD. Ceea ce ar însemna un impozit pe profit de 12 lei/MWh și ar majora veniturile statului la 37 de lei și diminua profitul companiei la 18 lei.
Chiar și potrivit acestor calcule, făcute cu ignorarea oricăror alte cheltuieli, companiile ar putea garanta o rată a rentabilității investiției de 25% doar la un preț de 100 lei/MWh. Iar șefii Exxon au fost extrem de clari, precizând că garantează investitorilor o rată a rentabilității de peste 20%, indiferent de evoluția prețului.
Marea necunoscută în redactarea legii offshore este reprezentat de costul de producție total. Companiile refuză să precizeze care este acesta, în timp ce PSD crede că el este extrem de redus, cel mai mic la nivel global. Iar în absența măcar a unei estimări a costului de producție total, nu se poate știi în ce condiții fiscale și la ce preț gazul din Marea Neagră poate fi exploatat comercial! Partea a doua a disputei, cea a predictibilității și stabilității regimului fiscal, pe care se concentrează atât de mult companiile, de-abia apoi apare, ea n-are niciun rost dacă nu este stabilit un regim fiscal.
