Lucrurile stau cam așa: Raionul de Pește din Piața Dorobanților a fost un fenomen gastronomic și social pe piața bucureșteană. Un succes cu totul neașteptat pentru mulți, însă meritat, fără îndoială. Nu e de mirare, așadar, că au făcut pasul următor, au deschis un nou restaurant după același concept în Agora Floreasca, cu numele luat de la anturaj, adică Raionul Floreasca. Acela mult mai mare și mai spectaculos că design. Și au închis Raionul de Pește din Dorobanți. Mulți au crezut că definitiv, și e foarte posibil ca și ei înșiși să-și fi făcut acest plan inițial.
Însă după vreo jumătate de an am văzut că l-au redeschis. Într-o versiune și mai minimalistă de data aceasta, din toate punctele de vedere. Mai puține sortimente de pește, mai neîngrijit, mult mai puțini oameni în bucătăria de street food. Au doar câteva feluri simple de mâncare, adică vreo două supe și peștele și fructele de mare din galantare fripte pe plită. Nu cred că mai fac ceva cât de cât complicat, cum făceau înainte, cu sosuri sau altceva decât ce se poate face simplu și rapid.
Rapid e un fel de a spune, pentru că am așteptat mult, chiar dacă mai era o singură masă ocupată. Și am bănuiala că s-au apucat de fript peștele și legumele pentru noi doar când au văzut că am terminat supa, ceea ce nu o să le iert prea ușor! Prețurile la fel ca înainte, o masă în doi, adică două supe și platoul din poză aproape 500 de lei. Fără vin, apă, cafea sau orice altceva.
Raionul de Pește din Piața Dorobanților e, așadar, chiar un raion de pește în care poți să mănânci pe loc ce îți alegi din vitrină în sistem street food. Care pește și fructe de mare sunt proaspete și foarte bune.
Cu Ferrari-ul la street food
La Raionul de Pește din Piața Dorobanților am fost și când s-a deschis, acum câțiva ani, cred. Am mâncat bine, însă am avut două probleme mari cu ei atunci: am așteptat îngrozitor de mult niște lucruri relativ simple de mâncare și a fost foarte inconfortabil din cauza căldurii, m-au trecut toate sudorile și s-a dus toată plăcerea unui prânz bun, chiar și îndelung așteptat, cum a fost.
Între timp au rezolvat foarte bine prima problemă, însă a doua a rămas la locul ei, ceea ce m-a făcut să stau mult în cumpănă dacă e cazul său nu să pun Raionul de Peste în Lista Restocracy. I-am pus, totuși, pentru că băieții aceia au făcut un lucru foarte bun cu această pescărie, pe de o parte, și pentru că i-am pus și pe cei de La Pescăria Dorobanților, pe de altă parte.
Raionul de Peste este, în primul rând, ceea ce îi spune și numele, o pescărie în Piața Dorobanților, un stand de pește proaspăt la care ți se poate prepara rapid câte ceva din peștii și fructele de mare din galantar, lucruri relativ simple, de regulă: grătar, tartar, salata etc., tu stând la tejghea, pe scaune înalte, de bar. Un street food, adică, doar că nu e chiar în stradă. Au fost credibili, a mers bine, conceptul a prins foarte bine, știind bine că neconvenționalul e la mare modă printre middle class-ul bucureștean, așa cum e și prin alte părți, de altfel.
Fiind cool să mănânci la tejghea și având mulți clienți dornici de o asemenea experiență, au început să facă din ce în ce mai multe feluri de mâncare, rețete mai complexe, au adus mai mulți bucătari, au instalat mai multe echipamente de bucătărie. Apoi au deschis un al doilea banc de lucru, pe partea cealaltă a holului de intrare în piața dinspre Calea Dorobanților, unde s-au instalat. Aici e masa rece, în partea cealaltă cea caldă, cu grătarele și cuptoarele – restaurant în toată regulă, acum.
Au vreo trei mese în interior, restul sunt scaune la cele două tejghele. Au reușit să pună și afară, pe trotuar, câteva mese, cu niște copertine deasupra.
Am luat o pastramă de ton, atât de minusculă încât am crezut că e un amuse bouche, la început. A venit cu niște legume crude tăiate mărunt (ardei, în mare parte), care nu cred că aveau ce căuta lângă acel Carpaccio. Apoi o caracatiță la grătar, tocăniță de pește și fructe de mare și legume, sparanghel și broccoli pe plită. Caracatița a fost bună, legumele la fel, deși nu era nimic special cu ele, doar spălate și puse pe plita, însă plantele erau tinere și crocante. Tocănita era un sos subțire, de fapt, cu câteva roșii, de altceva nu îmi aduc aminte. Însă atât de iute, încât nu mai simțeai nici gustul peștelui și nici alt gust.
A fost bună mâncarea, însă nu am nimerit noi, de data aceasta, felurile acelea atât de speciale pentru care stau bucureștenii la coadă pentru un loc la tejghea. Și a trebuit să le dăm câteva sute de lei pentru aceste trei feluri, plus un pahar cu limonada și o sticlă cu apă, fără vin, desert, cafea sau orice altceva.
Ceea ce mi se pare cam mult, mai ales pentru chinul pe care a trebuit să-l îndur pe scaunul de la tejghea. E foarte cald înăuntru, de la atâtea plite și cuptoare, în primul rând, dar și de la oamenii și bucătarii mulți. Și de la primăvară caldă, nu în ultimul rând. Dar nu atât căldura e greu de suportat la Raionul de Pește, ci lipsă ventilației. Într-un aer statut ți se face cald și când nu e cald, și pleci asudat de acolo.
Serviciul a fost bun, cu un om foarte dezinvolt și natural, fără inhibiții. Părea să fie mai mult decât un chelner cu leafa fixă, poate era vreun șef de ceva. Și mai erau vreo doi, la fel de degajați.
