Nan Jing, restaurantul chinezesc de la parterul hotelului Minerva, de unde începe Dumitru Lemnea din bulevardul Lascăr Catargiu, e acolo de zeci de ani, de pe vremea comuniștilor. Eu mi-l aduc aminte de după 89, la puțin timp. Era un lux să mănânci acolo, și pe bună dreptate. Nu cred că era cineva în București care să nu fi auzit de Nan Jing, și care să nu fi vrut să ajungă din nou la ei, cât de repede se putea.
Atunci era singurul restaurant chinezesc din București; apoi au venit și altele, însă tot Nan Jing era socotit cel mai bun, o vreme îndelungată, de către majoritatea celor care știau ce se întâmplă pe piața gastronomiei Capitalei. Acum nu cred că e cel mai bun restaurant chinezesc din oraș, însă, oricum, a rămas în top.
Nu știu dacă acum au aceeași mâncare ca acum 30 de ani la Nan Jing. Chiar dacă așa este, faptul că acum mi se pare destul de bună, însă nimic deosebit, are ca singură explicație obișnuința cu mâncarea bună despre care am mai spus. Nu pot să compar gusturile de acum cu cele de atunci, pentru că a trecut prea multă vreme și, mai ales, pentru că m-am obișnuit cu mâncarea bună. Toți ne-am obișnuit, desigur, așa că o mâncare ce ni s-ar fi părut atunci ieșită din comun – cum era aceea de la Nan Jing – acum poate că ni s-ar părea banală.
Nan Jing s-a mutat la stradă, au făcut o terasă acoperită chiar pe bulevard, după ce multă vreme fusese în extrema cealaltă, în capătul holului dinspre Lemnea. Arată bine, e curat și îngrijit, după normele unui lux din alte vremuri.
Serviciul, însă, a ieșit mult în evidență, cu chelneri și chelnerițe din alte vremuri, unii acolo de zeci de ani, probabil. De noi s-a ocupat o doamnă adorabilă, bine-dispusă și în formă, cu o grijă naturală, chiar mămoasa cu noi, a făcut să ne fie foarte bine la ei.
Nan Jing e, deci, un restaurant chinezesc bun și corect, fără surprize, cinstit și la locul lui, o alegere sigură pentru cei care vor să mănânce într-o zi așa ceva.
