Am revenit a nu știu câta oară în casa aceea din Ion Neculce, și de fiecare dată am găsit altceva. Cred că primul restaurant a fost Casa Elisabeta, demult, un restaurant căruia i se dusese vestea peste multe cartiere, și nu atât pentru mâncare, cât pentru povestea în jurul căruia au făcut marketingul, o poveste cu mare priză la public – ceva în genul mâncării cu suflet.
Apoi alții l-au rebotezat Satyricon, au vrut să facă ceva cu concept acolo, pentru o anumită clientelă, dar nu au avut viața lungă. Cuptorul de pizza din poză cred că e de pe vremea lui Terra e Fuoco, prin 2014. Am mai văzut un nume lipit de acea adresă, Ion Neculce 63, un restaurant cu numele Sorginte by HTB, dar la acela nu am fost, nu știu când a locuit și el în acea casă cochetă.
Așadar, Gastronomika a venit în Ion Neculce prin martie anul acesta, din câte mi s-a spus, după ce au plecat din altă casa din Viitorului, încă și mai frumoasă, și cu o gradină fabuloasă.
Ion Neculce e o stradă îngustă și lungă, paralelă cu Banu Manta, lipită de Cimitirul Israelit Filantropia. Sunt numai case vechi acolo, destul de mici și înghesuite una în alta, fără etaj. Printre ele mai sunt și câteva renovate și supraetajate, cumpărate de niște oameni mai înstăriți, decorate cu flori frumoase.
Casa lui Gastronomika e mijlocie, cu etaj, dacă îmi aduc bine aminte, cu o curte destul de mare în față. Presupun că au preluat-o cu tot cu mobilier și cu amenajare, destul de demodate, pentru că dacă le-ar fi făcut acum, nici cel mai începător arhitect nu le-ar mai fi propus așa ceva.
Însă cei de la Gastronomika par să se concentreze doar pe mâncare, mai ales că acea casă are o astfel de tradiție. Fiindcă cei care au deschis primele restaurante nu erau cârciumari de meserie, ei aveau alte afaceri, însă găteau cu plăcere și cu pasiune și au vrut un loc în care să le vină prietenii, înainte de toate, apoi prietenii prietenilor, și tot așa. Și chiar au reușit bine la început, după cum am spus.
Am scris despre mâncarea de la Gastronomika din Viitorului, se pare că nu e vreo diferență semnificativă acum; la fel, bucătărie multicuisine din jurul Adriaticii, italiană și balcanică.
Nu am apucat să mănânc mai multe la Gastronomika de data aceasta, pentru că pe cel de acolo (patronul să fi fost?) nu l-a interesat câtuși de puțin să-mi dea să mănânc (și încă bine, că tot avea ocazia), ci să-mi demonstreze cu orice preț ca sunt idiot.
Am ajuns la Gastronomika mort de osteneală, abia mai stăteam în picioare. Și mort de foame, după câte mi se întâmplaseră în ultimele două zile. Nu voiam decât să-mi dea cineva ceva bun de mâncare, să beau un pahar de vin și apoi o ceașcă de cafea tare și să mă odihnesc puțin la umbra pe terasa aceea cu multă verdeață. Dar n-a fost să fie…
L-am rugat să-mi dea ce e cel mai bun de mâncare la Gastronomika lui. Foarte afectat (adică cum puteam eu să-mi imaginez că nu toate sunt le fel de foarte bune?) m-a expediat să mă uit în meniu. Am insistat și l-am rugat să-mi spună el ce să mănânc, nu aveam vlagă și niciun chef să mă uit în meniu, dar absolut niciunul. Nu a vrut. Nu a vrut, deși a văzut că insistasem de mai multe ori. Pur și simplu nu a vrut să facă asta, fără vreun motiv plauzibil. Și a plecat.
Am luat meniul și am încercat să caut eu ceva acolo. Erau multe file, multe feluri despre care ar fi trebuit să cer detalii dacă chiar aș fi vrut să mă lămuresc. Nu am apucat să citesc prea multe pagini, nici nu mai vedeam bine scrisul și mi-a căzut meniul din mâna de ostenit ce eram. Și eram și mort de foame. Ca să-l aștept să vină din nou, să înceapă cu explicații la felurile pe care nu le pricepeam, ar fi însemnat încă vreun sfert de ceas, plus nu știu cât până să pregătească mâncarea. M-a apucat groază, apoi m-au apucat nervii, pentru că nu l-ar fi costat nimic, dar absolut nimic să-mi facă micul serviciu pe care i l-am cerut. Dar nu a vrut!
După o vreme a venit din nou, să vadă ce am ales din meniu. Prietenii mei au luat câte ceva, un calamar, o salată grecească și niște deserturi. Eu, plin de nervi de data aceasta, i-am spus că nu mai mănânc nimic. „Foarte bine!”, îmi zice, scurt, aparent chiar satisfăcut. Și pleacă și își vede de ale lui.
Ne-a adus niște gustări la început, cred că din partea casei – cele trei boluri din poze. Și pâine prăjită. Mort de foame, le-am mâncat pe toate, și am cerut încă un coșuleț cu pâine, pe lângă primul. Bineînțeles că m-am enervat și mai tare văzându-mă cum am înfulecat două coșuri cu pâine, când doctorul îmi spune în fiecare zi să nu mănânc nici măcar o așchie.
Abia așteptam să plec de la Gastronomika , ca să mă duc să mănânc o pizză în Ion Mihalache, încă mort de foame cum eram. Și am mâncat și o pizză astăzi la prânz, pe lângă cele două coșuri cu pâine.
Așadar, omul acela de la Gastronomika avea ceva de demonstrat, și a ținut cu orice preț să o facă, să-mi arate cine are ultimul cuvânt acolo, că nu contează ce vrei sau ce probleme ai tu, ci ce vrea el. A considerat întrebarea mea idioată, pe cel care a pus o astfel de întrebare (adică eu) idiot de asemenea, pe cale de consecință, și pe prietenul meu, care a încercat și el să reformuleze întrebarea mea, gândindu-se că poate nu o fi înțeles omul din prima ce i-am zis, la fel de idiot. O să le povestească prietenilor că a avut doi idioți la masa astăzi, plus un al treilea despre care nu poate spune mare lucru fiindcă acela a avut prezență de spirit să tacă.
Să-i fie de bine, e restaurantul lui, e curtea lui, își alege clienții, vorbește ce vrea și cu cine vrea. Eu nu voi mai călca pe la Gastronomika în viața mea, desigur. Sau, poate când voi vedea un alt nume pe poarta casei cu iederă, cine știe…
