Pata Negra e un restaurant cu specific spaniol, unul dintre puținele din București, oricât de ciudat să auzi asta, și cred că singurul care încearcă să treacă dincolo de meniurile tradiționale spaniole, cele populare, pe care le găsești în toate restaurantele lor. Ca și celelalte țări mari din punctul de vedere al gastronomiei rafinate (Franța, Elveția, Belgia, Italia și alte câteva), spaniolii știu să facă și mâncare fină, sofisticată. Dar asta e foarte greu de făcut, nu e la îndemâna oricui a lucrat prin câteva restaurate de cartier sau de gară în Spania, și gata!, se crede specialist în bucătăria spaniolă.
Fata aceasta care a deschis Pata Negra aici, Angelica și nu știu restul numelului (Angi), e ambițioasă, plină de energie și de optimism, o duce mintea, așa că a reușit să pună ceva mai creativ în farfuriile clienților ei. Care clienți o apreciază, și e greu de spus, cel puțin pentru moment, cât din succes datorează Angi farmecului ei personal și cât priceperii în bucătărie.
Prima dată au deschis Pata Negra într-o casă de lângă Sala Radio, acum mai mulți ani. Am scris și atunci despre ei, când aveam Restograful. Am scris de bine, în general, însă mult sub ce ar fi vrut să citească fanii ei necondiționați și înfocați, de la care am primit câteva huiduieli copioase.
Au redeschis într-o frumoasă casă de pe strada Washington, unde se taie cu Praga, unul dintre cele mai elegante locuri din București. Au un salon nu prea mare la parter, poate că și le etaj au niște săli mai mici, dar când am ajuns eu la ei încă nu se putea merge acolo.
Însă toată lumea stătea în mica grădină a lui Pata Negra, pentru că nu poți rata șansa de a mânca afară, într-un asemenea cartier. Terasa e pe două laturi ale casei, o parte ceva mai bine amenajata în față și câteva mese lipite de perete pe cealaltă.
Meniul e mai lung decât ar trebui ca să-ți inspire încrederea că toate sunt proaspete și bine făcute, pentru că nici măcar cineva cu energia lui Angi nu poate face asta. Am luat niște tapas foarte bune, un fel de omletă (așa scrie în notele mele de acum câteva luni) destul de bună și ea, dar puțin cam sărată, și o coadă de vită bună, din nou. Am mai luat ceva, dar nu mai înțeleg scrisul de atunci, și am gustat și din vita lui Pedro, de la masa de alături, și a fost bună – ceea ce mi-a confirmat și el, de altfel.
Serviciul a fost bun la Pata Negra, dar cam deplasat, după criteriile mele. Chelnerii păreau cam caraghioși cu mănuși albe pe terasă, în mijlocul verii. Și, oricum, să nu dai amuse bouche, dar, pe de altă parte, să te porți afectat de parcă am fi fost cel puțin la Ritz, mi se pare o alegere cam riscantă. Cu atât mai mult cu cât Angi scrie mare pe site-ul ei, și cu asta chiar îl și deschide: Bucătăria spaniolă tradițională! Unde a mai văzut ea bucătărie tradițională, chiar și spaniolă fie ea, servită cu mănuși albe?
Și încă ceva, dacă tot am ajuns aici. Mai eram cu cineva și le-am spus clar și răspicat că vom împărți mâncarea. Când a adus-o, chelnerul cu mănuși albe nu a pus pe farfurie și niște tacâmuri cu care să o împărțim, crezând, pesemne, că vom băga fiecare furculițele în ea. I-am atras atenția, și ce să vezi! Și la felurile următoare la fel a făcut! Concluzia e că, atunci când servești cu mănuși albe, lumea așteaptă mai mult de la tine, instinctiv. Așa că, ori mai pui puțin mâna pe carte, ori îți scoți mănușile…
Prețurile sunt mărișoare la Pata Negra, dar probabil că mesenii nu se miră din atâta lucru, par să aibă lefuri mari toți cei pe care i-am văzut în jur.
Nu i-ar strica ceva mai multă concurenta pe piața lui Pata Negra!
Pata Negra e un restaurant constant de când s-a deschis în elegantul cartier al Dorobanților, acum câțiva ani. Ceea ce e mai degrabă de bine.
La o a doua vizită constat că în interior arată chiar puțin mai bine decât îl știam, de la ultimele vizite, aranjamentul meselor e ceva mai elegant. L-am descris mai sus, nu mai revin.
Mâncarea e la fel la Pata Negra, cea care i-a justificat epitetul de “cea mai bună mâncare spaniolă din București”, pe care îl mențin. Acum am luat un jamon foarte bun, ardei verzi pane, buni și ei, un calamar destul de bun, cârnăciorii în ulei la fel, iar porcul de Segovia ni s-a părut excelent.
Ca și data trecută, serviciul ni s-a părut disproporționat de ceremonios în context: să servești mâncărurile de mai sus cu mănuși albe ni s-a părut amuzant, ca să folosesc un eufemism. Probabil că din același scenariu a fost și să ne pună doar câte un deget dintr-un vin mediocru în pahar, de parcă ne-ar fi servit cu cine știe ce unică licoare a zeilor.
Prețurile de la Pata Negra sunt mărișoare, însă nu exagerate. Clienți puțini la prânz.
Ca să încheiem mai optimist, Pata Negra e un restaurant bun, cel mai bun cu specific spaniol din București. Angi, care e și bucătăreasă, și patroana, și gazdă care își face timp să vină să și vorbească cu tine, e o prezență încântătoare, mâncarea bună și interesantă, casă și locurile foarte frumoase, așa că mă aștept să o am vecina multă vreme de acum înainte. Sper să-i meargă bine, fiindcă merită pentru felul în care face lucrurile.
