Milton Friendman este considerat, și pe bună dreptate, părintele așa-numitului "neoliberalism", privit cu dezgust de keynesieni și socialiști și, în cel mai bun caz, cu circumspecție de liberalii clasici.
Moștenirea sa intelectuală este importantă în primul rând prin prisma diagnosticului critic aplicat la adresa etatismului, adesea prin fraze scurte, precise și memorabile. "Soluția guvernului pentru o problemă este de obicei la fel de rea precum problema și adesea înrăutățește problema"; "Guvernele nu învață niciodată. Doar oamenii învață"; "O societate care pune egalitatea înaintea libertății va sfârși prin a nu avea nici una din cele două. O societate care pune libertatea înaintea egalității le va spori pe amândouă".
Spre lauda sa, a avut și suficientă luciditate cât să realizeze cât de greu de atins e idealul societății libere: "Vreau ca oamenii să se gândească la condiția lor și să recunoască că menținerea unei societăți libere este o sarcină dificilă și complicată și necesită cea mai extremă disciplină a negării de sine. Necesită voința de a accepta neajunsuri temporare pe baza înțelegerii subtile și sofisticate a faptului că, dacă intervii pentru a le rezolva, nu doar că înrăutățești lucrurile, ci, în plus, îți întinzi tentaculele și ajungi să obții rezultate proaste și în alte chestiuni".
Mai mult, a înțeles raportul ambiguu al antreprenorilor cu libertatea economică: "În general, cu câteva excepții notabile, oamenii de afaceri sunt în favoarea liberei inițiative, însă se opun acesteia când vine vorba de ei înșiși".
În aceste condiții, este greu de decelat cum a ajuns Friedman la concluzia că statul poate deveni mai eficient prin "injecții" punctuale bine dozate de economie de piață. O idee care a sedus mulți politicieni de dreapta de cel mai înalt nivel, de la Ronald Reagan la Margaret Thatcher. Rezumând, ideea lui Friedman, pe care o vedem pusă în practică pe scară largă până inclusiv în ziua de azi, când constituie practica mainstream, este că statul trebuie să continue să controleze ca proprietar serviciile așa-zise publice, însă trebuie să cedeze managementul și operațiunile propriu-zise ale acestora către sectorul privat, prin concesiuni, dări în administrare, parteneriate public-privat și așa-zise "privatizări".
În fond, asta e esența neoliberalismului: să inserezi în mod controlat piață și antreprenoriat într-o societate și o economie tot mai etatizate, în speranța dobândirii unui spor de eficiență. Tocmai de aceea este atât de urât de socialiști, care au văzut în el o formă periculoasă de reacțiune la avansul "progresist" al etatismului. În aceeași măsură, însă, din perspectivă clasic-liberală, friedmanismul nu reprezintă decât consolidarea alianței deloc sfinte dintre stat și marile companii și, în cele din urmă, întărirea etatismului, a puterii de control de la centru.
Asta pentru că degeaba privatizezi, concesionezi și dai în administrare servicii publice rămase în proprietatea statului. În primul rând, stimulentele acțiunii sunt total diferite față de situația în care proprietarii înșiși sunt privați. În al doilea rând, degeaba ai operatori privați care operează monopoluri de stat cu marje de profit garantate prin reglementări, pasămite pentru asigurarea "continuității" respectivului serviciu public. Concurența, care constituie singura motivație și garanție a faptului că firmele se vor strădui să acționeze în beneficiul clienților, singura modalitate de a coordona interesele opuse ale antreprenorilor și consumatorilor, nu poate fi impusă prin decret, ci doar prin abrogarea decretelor.
Toate astea se văd în modul de funcționare al diverselor servicii publice concesionate înspre operare sectorului privat, cum ar fi utilitățile (transport și distribuție de energie, gaze, căldură și apă, salubritate, iluminat public etc). Observăm că, spre deosebire de situația anterioară, când erau manageriate direct de stat, acestea aduc profituri constante și substanțiale companiilor private care le operează, fără însă ca majorările continue de prețuri, garantate prin lege, să se regăsească și în sporuri de calitate pe măsură pentru consumatori. Nu este deloc de mirare: așa funcționează orice monopol, fie că e deținut de o companie de stat sau privată.
Exemple similare de reforme friedmaniene sunt trecerea în administrare privată a penitenciarelor, practicată pe scară largă în SUA, și privatizarea parțială a sistemului public de pensii, vizibilă în toate statele care au un pilon II de pensii obligatorii administrate privat. Friedman a propus până și înlocuirea Federal Reserve cu un computer, care în fiecare an să majoreze masa monetară cu o anumită cantitate de bani.
Friedmaniană poate fi considerată până și trista experiență românească eșuată a "managerilor privați ai companiilor de stat", prin care s-a încercat replicarea în sectorul public a standardelor de guvernanță corporativă din companiile private, bineînțeles în absența stimulentelor specifice pieței libere.
Este indiscutabil că neoliberalismul corporatist de sorginte friedmaniană este oricând de preferat socialismului. În status-quo-ul actual se evită măcar penuria extremă și lucrurile pot merge de la rezonabil la mine, în funcție și de condițiile generale din economie, de legislație și așa mai departe. Statul nu poate fi însă transformat într-o entitate deopotrivă eficientă și etică. Aceste lucruri nu pot fi obținute decât în societăți și economii libere. Iar defectele de substanță ale friedmanismului, incorect diagnosticate de socialiști, pot reaprinde oricând fantasma etatismului absolut.
O ultimă idee. Afirmația lui Milton Friedman potrivit căreia inflația este întotdeauna și pretutindeni un fenomen monetar nu e izomorfă. Politica monetară nu combate inflația, ci doar realizează o distribuție a prețurilor. Prețul banilor nu devine unul "corect" când lipsa productivității e combătută cu relaxarea cantitativă (quantitative easing – QE).
