O gagică tânără și frumoasă, într-un maieu și pantalonași scurți rozalii, încălțată cu un fel de șosete-cizmulițe albe de pluș cu ciucurași roz, machiată și rujată, îmi zâmbește din vârful patului, spunându-mi "good morning". Strânge o pernă între cracii bronzați și mă privește insinuant. Mă frec la ochi și mă întreb, ca după o beție cruntă, cine o fi, dar mai ales cum și când a intrat în viața mea, pentru că e prima oară când o văd.
Iau din nou laptopul în brațe și mă uit pe facebook. O cheamă Otilia Brumă și e tot acolo, zâmbindu-mi ademenitor. Răsfoiesc un pic prin profilul ei. Mai toate postările sunt, de fapt, poze cu ea. Ea zicând bună dimineața, apoi noapte bună, ea la sală, cu un instructor trăgând-o de mâini, în sus, ea zâmbind, ea din nou la sală, călare pe o minge uriașă, și ea în oglinda din baie, în sutien și chiloți. Printre poze, un interviu de pe "newsbucovina.ro": "Otilia <<Bilionera>>: Actoria este a doua pasiune a mea, după muzică". Somnoros și ciufut, trag concluzia, după prima pasiune și numele de scenă, că tipa e vreo manelistă anonimă și narcisistă, și o șterg din lista de prieteni.
Gata cu facebook-ul, îmi zic, și iau de pe noptieră "Războiul care a pus capăt păcii". Citesc acolo că Roosevelt era mânat de ambiție, idealism și vanitate, și că fiica sa a avut o remarcă faimoasă la adresa lui: "Tatăl meu și-a dorit întotdeauna să fie cadavrul de la fiecare înmormântare, mireasa de la fiecare nuntă și pruncul de la fiecare botez". Ca mulți dintre noi, îmi spun. Ca cei care își pun pe facebook poze pe care și le fac singuri în oglinda de la baie și în cea din lift. Între Andrei Pleșu și "Bilionera" nu e nicio diferență atunci când dragostea de sine te prinde în mreje.
Reiau cartea cu războiul și mai citesc câteva zeci de pagini. Am vrut să o cumpăr acum câtea luni, când am dat pentru prima oară nas în nas cu ea într-o librărie, dar n-am reușit atunci. Tocmai o răsfoiam nehotărât dacă să plătesc sau nu pe ea 70 de lei, când mi-a sunat mobilul.
- Nu pot să vorbesc, îi șoptesc prietenului meu polițist. Sunt într-o librărie.
- Ieși dracu' d-acolo! Ce cauți tu în librărie??? Vreau să comentăm meciul de aseară.
În timp ce ies, îi spun bancul ăla: Doi polițiști intră într-o librărie. După un moment de ezitare, vânzătoarea îi întreabă: "Ce-i, băieți, plouă?"
Cu cei 70 de lei, rămași intacți în buzunar, mănânc într-un restaurant turcesc și-mi iau gândul de la cărțile despre războaie.
Prietenul meu n-a mai intrat într-o libărie din facultate, iar asta a fost acum un sfert de secol, pe când se visa economist, nu polițist. Pe atunci citea mult și-i plăcea. Poate că însurătoarea, Poliția sau viața, în general, ori toate la un loc i-au tăiat apetitul pentru cărți, dar el și cititul au rămas certați pe viață. I-am făcut cadou acum vreo zece ani "Lumea văzută de Garp", dar după ce a frunzărit-o puțin a abandonat-o pe capul patului.
- E cartea mea de căpătâi, îmi spune uneori. O am la căpătâi de o grămadă de vreme. O să mor cu ea la cap și or să ne îngroape împreună!
În lumea prietenului meu nimeni nu vorbește despre cărți. Se discută despre serviciu, politică, fotbal, femei, agricultură și multe altele, dar niciodată despre cărți. Și atunci, prin platoșa groasă care îl protejează de lectură, se strecoară uneori, răzleț, câteva nume de scriitori: Adrian Păunescu, Pleșu, Liiceanu și Marian Godină. Se trântește seara în pat, obosit de la serviciu, și peste tot, la televizor, oamenii discută despre orice, mai puțin despre cărți. Dar dacă-l vezi pe primul ministru vorbind la o lansare de carte, el, care nu merge de obicei la astfel de lansări, și dacă toate televiziunile dau știrea asta, ele, care nu sunt preocupate în general de cărți, te duci și o cumperi, chiar dacă acea carte va muri de singurătate în casa ta. Dacă președintele țării scrie un volum și, din nou, toate televiziunile vorbesc despre el, poate că vrei să-l ții pe raft, la loc de cinste, între bibeloul cu pescarul și cel cu balerina. De unde să știi tu că în fiecare an apar în România zeci sau poate sute de cărți cu adevărat bune, mult mai valoroase decât cele de la televizor, sau unele, cel puțin, mult mai amuzante, dacă asta cauți să citești? Cum să afli, dacă nimeni în jurul tău nu vorbește despre ele? De unde să știi, dacă plouă tare și te adăpostești într-o librărie, ce să cumperi din miile de obiecte colorate împrăștiate pe rafturi, când tot ce recunoști e Marin Preda, Sadoveanu și Eminescu, care îți amintesc de școala pe care nu ai iubit-o foarte tare? Iar în rest, toate numele de pe coperte îți par atât de străine de parcă ar fi echipa de fotbal a Gabonului sau a Hondurasului.
Gândindu-mă la toate astea mi s-a tăiat pofta de citit. Iau laptopul și ascult muzică, dar într-un colț al minții mele dă din coate un gând micuț. Oare cum sună vocea prietenei mele maneliste pe care tocmai am scos-o din facebook? Caut pe youtube și găsesc imediat piesa "Bilionera" cântată de Otilia. Deci și-a luat numele după piesă, așa cum Elena Băsescu poartă numele numărului pe care îl are la Range Rover, EBA. Videoclipul e complex, iar versurile se derulează rapid, în spaniolă și engleză: ea, în costum de baie, se freacă pe piept într-o piscină și, din neatenție, își dezgolește puțin sfârcul stâng. Mai încolo, însoțită de două tipe mișto, pășește hotărât și sfidător spre o altă piscină, unde cântă și toate trei se unduiesc în apă. Melodia e un fel de manea, dar ceva mai diluată. Caut pe net traducerea versurilor, ca nu cumva să fi înțeles greșit, cu engleza mea precară. Refrenul mă doboară: "Dă-mi băiat/Dă-mi băiat/Eu sunt femeia ta/Am ajuns aici..." Dar ce mă șochează și mă face să cred că m-a lăsat vederea este ce scrie în dreapta jos, sub clip: peste 103 milioane de vizionări! (o sută trei milioane). Videoclipul oficial al Queen cu "I want to break free" are cam jumătate din succesul Bilionerei pe youtube, iar Bob Dylan, proaspătul laureat Nobel, stă mult, mult mai prost.
O caut pe net după ce citesc despre ea pe Wikipedia realizez, prea târziu, din păcate, că mi-am exclus din lista de facebook cea mai de succes "prietenă". Și pentru motivul absurd că are nume de manelistă! E ca și cum l-aș fi dat afară de la masă pe Elvis Presley pentru că mi se părea că avea față de șofer de autobuz. "Otilia (nume real Otilia Brumă; n. 13 iunie 1992, Suceava, România) este o cântăreață română. Stilul pe care "Otilia" îl abordează este dance, raggaetton și latino. Succesul OTILIEI se datorează în principal piesei "Bilionera", care a strîns peste 70 de milioane de vizualizări pe Youtube (aproape 200 de milioane pe toate canalele Youtube) și s-a poziționat în topurile radiourilor din Turcia, Grecia, Cipru, Bulgaria și alte țări", scrie Wikipedia.
Tot e bine că exportăm măcar "cultură", dacă nu reușim să facem cum trebuie altfel de exporturi. Dacă "Bilionera" cântă direct în spaniolă și engleză în trei genuri muzicale în același timp și se tăvălește prin piscine cu sfârcul la vedere, poate că ar fi cazul să-și schimbe stilul și Cărtărescu, să umble cu pectoralii descoperiți, să nu mai scrie în română, să abandoneze subiectele cu intelectuali obosiți, care își tot pun întrebări plicticoase, pe zeci de pagini, și să treacă la idei mai sexy. Chiar el a recunoscut recent că în România doar o mână de oameni, care intră într-un orășel cât Găeștiul, cumpără cărți, mereu aceiași. Asta demonstrează că diferența dintre o carte de un succes modest și un bestseller o fac cei care nu citesc. Cei care au în casă doar câteva cărți i-au făcut mari pe E. L James, Dan Brown sau Coelho. Oricât de uriaș scriitor ai fi tu, oricât de Garcia Marquez sau de Saul Bellow, mori de foame dacă nu te cumpără și ăia care nu citesc.
Nu cei care ascultă Mahler i-au adus Bilionerei 100 de milioane de vizualizări. Nu doctorii în literatură au făcut ca "50 de umbre ale lui Grey" să fie de sute de ori mai citită decât "Știri de acasă" sau "Culoarea purpurie", două cărți scrise tot de femei, dar atât de valoroase încât cele mai importante premii de carte din SUA, Pulitzer și National Book Award, și-au dat mâna pe coperta lor, așa cum s-a întâmplat de doar câteva ori în istorie. Annie Proulx, mama "Știrilor de acasă", a apărut mai la coadă pe lista nominalizaților la Nobel, dar juriul suedez continuă penibilul întrerupt doar de puține ori în istoria de 116 ani și-i acordă premiul lui Bob Dylan, în timp ce la coadă așteaptă Cormac McCarthy, Pynchon, Philip Roth și mulți alți uriași ai literaturii. Până în 1904 a trăit Cehov, iar Tolstoi a murit în 1910, și totuși în anii ăia au fost premiați anonimi ca Sully Prudhomme ori Frederic Mistral. Dacă pământul va să piară într-un cataclism, iar Bruce Willis, în încercarea disperată de a-l salva pe ultima sută de metri, pune deoparte și zece cărți ale omenirii, cele mai importante, printre ele vor fi un Tolstoi și un Cehov.
Până când vom ajunge la mâna lui Bruce Willis librăriile rămân deschise, iar oamenii vor continua să cumpere mai ales ce văd la televizor, iar la televizor s-a vorbit în ultimele zile despre cărți. Nobel nu e cel mai corect premiu, dar știe toată lumea că e cel mai bun instrument de marketing și, cu ocazia lui, în fiecare an, în a doua joie din octombrie, se discută pe toate canalele de știri despre un scriitor despre care mai afli, apoi, eventual, doar când moare. Iar cei mulți și puternici, cei care nu citesc, intră timizi în librării, ca niște stafii, și cumpără de acolo cartea unui "nobelist" ca Gunter Grass, Mo Yan sau Coetzee, pe care o duc acasă și-o abandonează pe un raft prăfuit, unde putrezesc "Alchimistul" și volumele prost traduse, primite pe vremuri gratis cu ziarele.
Iar cartea zace cu anii în acel decor obscen tristă, frumoasă și inutilă, ca perna dintre cracii bronzați ai Bilionerei.
