V-ați întrebat vreodată de unde vine și de ce e atât de prezentă teoria conspirației în viețile noastre? Nu e nouă și s-a aplicat multor conspirații dovedite în decursul istoriei. Unele, cu sorți de izbândă (uciderea țarului Alexandru al II-lea), altele, fără (asasinarea Führerului). Dar, de regulă, conspirațiile au produs rezultate concrete, explicabile și au ieșit la iveală, cu nume și prenume.
Teoria modernă a conspirației e cu totul diferită, și ca răspândire, și ca influență, deși seamănă la înfățișare cu sora ei concretă. Nimic dintre ciudățeniile care ne înconjoară, de la virusuri, chip-ul de la buletin, mâncare cu viermi, petrol, energie, guvernare, servicii secrete și până până la nanoboții din vaccinuri, mașinile provocatoare de cutremure ori dârele misterioase de pe cer, nu e lipsit de un iz de conspirație. Ba, aș putea spune că, azi, conspiratita domină până la refuz viața virtuală a oamenilor. O întâlnesc la mai toate categoriile, de la academicieni cu morgă și pompă, până la rătăcitul văzut deunăzi în fața Comitetului Olimpic, înarmat cu un difuzor, care răcnea cât îl țineau balamalele că ni se schimbă codul genetic.
Deși nu am să fac prostia să zic că nu există cioturi conspirative, am să îndrăznesc să zic că o conspirație la nivel macro, una babană, e cam imposibilă. Iată pe ce mă bazez. Ca să reușească, o conspirație are nevoie de o securitate deplină a informației. Când ești singurul păstrător al secretului, ești absolut sigur că nimeni nu te va trăda. De îndată ce vine al doilea participant la complot, oricât de devotat ar fi, pare și capabil de trădare. Nu mult. Câteva procente. Și tot așa. Concluzie: cu cât o conspirație, o societate secretă, o falangă, un departament cresc în dimensiuni, posibilitatea unei defecțiuni crește. În clipa în care mii de oameni sunt angrenați într-un complot, complotul deja s-a fâsâit, e știut, fișat, urmărit și înăbușit. Oricât am dori să escamotăm acest fapt, serviciile secrete cunosc realitatea statistică. Acolo își trimit agenții, să demonteze mecanismul secret.
De aceea, când auziți de o conspirație mondială și barosană, a societăților secrete, a miliardarilor, a extratereștrilor, a bubulilor, a înțelepților, fugiți repede. Vă pierdeți timpul, banii și / sau viața de pomană. E suficient să îi întrebi pe răspândaci cine sunt cei ce uneltesc în obscuritate și vă vor răspunde la fel: „Ei, și tu! Ăia, știi tu cine! Nu mă mai obosesc să-ți explic! Prea te faci chinez! Cine te-a plătit?” etc.
Cu toate că analiza oricărei teorii ar trebui să treacă printr-o fază de verificare a afirmațiilor, ea rămâne cantonată în mintea oamenilor pe bază de efecte. Nimeni nu se obosește să caute o explicație, un prim punct de pornire, o conjunctură, o dezvoltare. Cauză și efect, ca în știință. Ei, conspiratorii, sunt atât de bine ascunși, încât nu-i vede nimeni, cu excepția celui care-i vede cu ochii minții. Dar, deși-s de negăsit, multă lume e convinsă că ei există, cu un soi de religiozitate macabră.
Dar, de aici, întrebarea următoare ar trebui să primească un răspuns. Cum se face că teoria conspirației cucerește și minți strălucite, și minți sărăcuțe, singura diferență fiind că mințile strălucite depun eforturi fabuloase și își folosesc toate cunoștințele pentru a demonstra conspirația, în timp ce ceilalți doar preiau mecanic și simplificat ce li se spune?
Ar trebui să zic că habar n-am. Dar ce rost ar avea să scriu un articol pe tema asta, dacă n-aș avea, și eu, la rândul meu, o teorie? Nu numai că ar trebui, dar o și am. Într-un fel, e a contraconspirației. Ea sună cam așa: „Există pe lume numai două conspirații de succes. Conspirația imbecililor și conspirația aurului.”
Am să încerc să explic. Nu e un secret că structurile secrete, guvernele, instituțiile sunt ocupate (politic) de tot soiul de nulități. Dacă cineva crede, de exemplu, în atotputernicia și inteligența SRI (de exemplu), eu pun pe masă celebrul caz al generalului Coldea. Câtă vreme acest personaj a stat în umbră, era de temut și era, desigur, asociat cu o inteligență superioară, malefică. Când, însă dl Coldea a ieșit în public, a văzut până și cel mai înrăit conspiraționist că „eroul” nostru era un mediocru, cu idei puține și banale, cu o prestație șovăitoare, incapabil să dea răspunsuri simple etc. De altfel, din manifestările cât de cât publice ale serviciilor, din graiul împiedicat al guvernanților, din bolboroseala incoerentă a unor politicieni de frunte, aflați în posturi de conducere, damful de prostie, falsitate, incompetență și rea voință răzbate până și prin ecranul televizorului. Așa se face că omul obișnuit își pune cea mai firească întrebare: „Cum mama dracului au ajuns ăștia la butoane?” Singurul răspuns rațional pare a fi că sunt marionetele neputincioase, șantajabile ale unei puteri oculte.
Însă am să vă întreb un lucru, propunându-vă un exercițiu de imagine. Să zicem că noi (eu și dvs.) suntem cu adevărat un serviciu secret și tenebros. Nu vrem să ne vadă nimeni. Scopul nostru e să stăpânim lumea sau, dacă nu se poate, atunci măcar România. Trebuie, într-un fel sau altul, să punem mâna pe putere și pe bani. Cum procedăm? Ca în război. Trimitem pe cei mai abili, mai inteligenți și mai instruiți agenți în structurile statului. Nu sunt doar bine pregătiți, dar sunt și arătoși, au charismă. Știu să vorbească, să farmece, să influențeze, să conducă. Și pun, încet, încet, mâna pe putere. Unde vor rămâne acolo ani și ani. Ăsta e scenariul. Atunci, să-mi explice cineva de ce majoritatea liderilor partidelor, instituțiilor, deconcentratelor, negociatorilor sunt proști de bubuie, inculți, hoți, lipsiți de o minimă civilitate și carismă? Îmi explică cineva de ce cad (cădeau) guvernele ca popicele? De ce arătau premierii și miniștrii ca ceata lui Pițigoi? Nu e contraproductiv pentru „forțele oclte” ca emisarii lor să fie deconspirați și tăvăliți prin ridicol atât de repede?
Simplu. Nu e nimic ocult la mijloc. E conspirația prostovanilor. Când se adună la un loc astfel de figuri, se creează o solidaritate indestructibilă, pentru că rezerva de cadre gata să sugă de la ugerul nației e inepuizabilă. Fiecare dintre ipochimenii de care vorbesc are o familie. Orice ins mai inteligent e, vorba „regretatului” Vanghelie, ejaculat. Mintea unui om normal nu poate accepta că la butoane sunt ciorchini de inși fără nicio calitate, ca puricii pe câine. La nivel mondial fenomenul e foarte asemănător, cu foarte mici diferențe. E suficient să mă uit la proiectul european de reducere a fermelor de animale, pentru că niște proști se holbează în farfuria mea.
Cât despre a doua conspirație, ea decurge din prima. Cei care vor să facă bani știu cel mai bine că prostia nu rezistă la foșnetul gâdilicios al bancnotelor. Așa că varsă banul mic din care răsare banul mare. Prostul e și foarte lacom.
Asta e tot, să mă scuzați că e prea simplu. Dar, poate, ar trebui să spun acum, la final, ce să facem. Din păcate, mărturisesc din nou că habar n-am.
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole.
