Paradoxal, unul dintre cele mai interesante puncte de vedere asupra jurnalismului vine de la un patron. Și asta e cu adevărat bulversant, straniu, inimaginabil – și trist. E pentru prima oară, în epoca contemporană, când un lucru de bun simț vine de sus, dinspre piramida banilor, și nu de jos, taman de la jurnalistul care și-a ruinat viața și sănătatea să aducă adevărul în bătătura concetățenilor. Patronul de care vorbesc e superbogat. Îl doare-n pix. E între primii 10-20 din lume. La banii lui, poate să dea foc trabucului cu o bancnotă de un milion de lire, dacă ar mai exista așa ceva. (Există? Vai de capul meu, ce fraier sunt!)
Jeff Bezos e patronul unui ziar greu din State: „Washington Post”. E drept, ca mai toate ziarele din lume, și acesta are dificultăți să supraviețuiască. Cititorii nu îi mai acordă aceeași încredere ca în urmă cu 20-30 de ani. Dar s-a angajat, ani de-a rândul, în toate bătăliile politice, e drept, de o singură parte, lucru pe care cei mai mulți jurnaliști activi, acum, îl consideră normal, ca pe o datorie cetățenească. Însă publicul fidel s-a rărit. Au rămas pe poziții illuminati, activiștii, toți cei care vor o presă care să le facă pe plac, indiferent de consecințe. Însă americanul mijlociu e tot mai departe în această ecuație politică. Nu fac nicio clipă vreo comparație cu românul mediu, care nu mai citește nimic plătit. Ar fi ceva, dar nu mai e suficient.
Însă Bezos spune ceva (aceste cuvinte care ne doare) extrem de neplăcut pentru orice profesionist: încrederea în jurnaliști a coborât la nivelul politicienilor, adică foarte jos. Credibilitatea cuvântului trecut prin redacție a scăzut, deopotrivă cu explozia informațiilor fanteziste sau mincinoase. Citez: În sondajele publice anuale privind încrederea și reputația, jurnaliștii și mass-media au ocupat în mod regulat locuri spre fundul clasamentului, de cele mai multe ori deasupra Congresului. Dar în sondajul Gallup din acest an, am reușit să coborâm sub Congres. Profesia noastră este acum cea mai puțin credibilă dintre toate. Clar, ceva nu funcționează. Cu alte cuvinte (care, și ele, ne doare), distanța dintre adevăr și minciună s-a micșorat în ochii publicului.
Lipsa încrederii nu poate fi suplinită de partinitate. Dintr-o jurnalism cât de cât obiectiv, cu simpatii firești, el s-a transformat într-un organ de partid. Cu tot ce atrage asta: propagandă, mistificare, fake-news, jumătăți de adevăruri, interpretări tendențioase etc. Cineva spunea că ăsta e trendul și că adevărul nu mai contează. Am să fac o precizare: e firesc să ai, ca om și jurnalist, simpatii și antipatii. Dar asta nu te va face niciodată să vinzi albul drept negru și papagalul drept privighetoare. Însă, dacă adevărul nu mai contează, baza coeziunii sociale și structura de rezistență a unei națiuni se prăbușesc.
Citez mai departe: „Lipsa de credibilitate nu este unică pentru The Post. Ziarele noastre au aceeași problemă. Iar aceasta este o provocare nu doar pentru mass-media, ci și pentru națiune. Mulți oameni apelează la podcasturi improvizate, postări inexacte pe rețelele de socializare și alte surse neverificate de știri, care pot răspândi rapid dezinformarea și pot adânci diviziunile. The Washington Post și The New York Times câștigă premii, dar tot mai mult comunicăm doar cu o anumită elită. Ne adresăm tot mai mult nouă înșine. (Nu a fost întotdeauna așa – în anii ’90 am atins o penetrare de 80% a gospodăriilor din zona metropolitană.)”
Am putea obiecta că lumea s-a schimbat, că gusturile, canalele de informație, formatele electronice, grupurile și comunitățile sunt altele și că a privi în trecut e o zădărnicie. Sunt și nu sunt de acord. Chestiunea cea mai delicată este calitatea informației, ca la spital. Nu o furnizezi medicului – tratamentul va fi greșit. Boeing este într-o mare derută tocmai din cauza politizării profitului – scăderile calitative au fost ascunse, cu consecințe tragice sau dramatice. Iar rezultatul e o pagubă uriașă, care depășește profitul intrat în câteva buzunare. Imaginați-vă părtinirea de acest tip în toate dimensiunile vieții sociale. Imaginați-vă neîncrederea crescândă a cetățenilor în tot ce îi înconjoară: guvern (ah, dar acolo neîncrederea e la ea acasă), instituții, firme. Sau cumva ceea ce spun aici se realizează deja în jurul nostru? Atunci, de ce ar fi de mirare că oamenii cad pradă escrocilor de tot soiul? Păi, nu e același tip de manipulare, înșelare, dirijare, cu o singură consecință? Scapă cine poate!
Numai că o astfel de morală individualistă, negativistă îmi aduce aminte de fărâmițarea Evului Mediu, unde regula feudală era răspândită în mii și mii de locșoare, minate de o rivalitate fără sfârșit: „câte bordeie, atâtea obiceie”. Jurnalismul nu are cum să urmeze drumul ăsta decât dacă vrea să musai ajungă la clickbait. Iar asta e moartea pasiunii. Când citesc (și, credeți-mă, parcurg netul, conștiincios, de dimineața până seara) „n-ai să crezi”, „a arătat mesajele private”, „uimitor ce a putut spune X la petrecerea lui Y”, „descoperirea care răstoarnă totul” etc., știu că articolul semnalat e un gunoi. Cu 35 de ani în urmă, Brian Jones, jurnalistul angajat de Rațiu să antreneze echipa de amatori de la „Cotidianul”, ne scotea din minți când ne impunea să nu avem păreri despre un subiect, că el voia să citească informația curată, simplă, bine pusă în pagină.
Titlul să reflecte conținutul, chapeau-ul să fie un rezumat al articolului, iar articolul însuși să se sprijine pe observații și informații verificabile. Bine, bine, și părerea noastră? Părerile – ne-a explicat el – au parte de o rubrică separată, scurtă și rezervată pentru o persoană care și-a dovedit în timp nu numai valoarea personală, dar și capacitatea de a sintetiza aspectele unei chestiuni încurcate. Fierbeam. Ieșisem din comunism și voiam să batem câmpii, după atâția ani de tăcere.
Dar lecția lui a dat roade. Informația, echidistanța, imparțialitatea sunt / au fost la baza unei prese în care cetățeanul avea încredere. Încet, încet, am ajuns la concluzia că nu sunt chemat nici să-l duc de mână pe alegător la urnă, nici să-i spun cum să trăiască. Important e să îi povestești limpede în ce lume trăiește. Dacă te abați o dată, de două, de trei ori de la regula asta, capitalul tău de încredere a zburat cu ața. Ca și în cazul băncilor, atunci când încrederea dispare, vine falimentul.
Însă ceea ce mă sperie și mă îngrijorează în cel mai înalt grad e convingerea, credința unor jurnaliști că obiectivitatea și echilibrul nu mai au ce căuta în meseria asta. Că e preferabil să te angajezi în lupta electorală. Și că, în această luptă, te poți folosi de orice mijloc cu putință, exact ca în cazul știrilor false, a manipulării electronice, a propagandei.Ei spun că altfel nu pot stăvili agresiunea venită din altă parte. Eu spun și cred că scopul nu va scuza niciodată mijloacele. Că orice înfrățire cu dracu’ pentru a trece puntea duce, inevitabil în două locuri diferite, simultan, ca în fizica cuantică, atât la pierderea respectului de sine, cât și la pierderea publicului.
Așadar, miliardarul american a anunțat, cu câteva zile înainte de alegeri, că ziarul său nu va mai sprijini, de acum încolo, pe nimeni. Care a fost, însă, consecința deciziei lui Bezos? 9% dintre abonații ziarului au renunțat la abonament. De ce? Bănuiala mea e că voiau să-și asculte propriile idei, repetate la nesfârșit de jurnaliști. Sunt curios dacă publicul obișnuit va reveni sau dacă societatea va decide că adevărul e cel mai periculos capital.
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
