Lumea noastră a murit de mai multe ori. Stați puțin și nu mânați amuzați. Când vorbesc despre lumea „noastră”, vorbesc despre cea a tuturor oamenilor. Așadar, au avut loc, de-a lungul timpului, dispariții multe și parțiale: civilizații, popoare, populații. S-a prăbușit Atena democratică, au fost învinși perșii, milenarul stat roman, vestit pentru invincibilitate, a dispărut ca un fulg la soare.
Imperiul aztec s-a rostogolit în tropotul cailor europeni. Și câte și mai câte, dacă e să pomenim chiar secolele XIX și XX. Imperii clădite pentru 1000 de ani s-au terminat înainte să-și dea bacalaureatul. Ce să mai vorbim despre rase, etnii și populații? Credeți, cumva, că nu a fost cu adevărat sfârșitul lumii pentru milioanele de ucraineni uciși de foametea provocată de Stalin? Ba bine că nu! Dar Hitler? El s-a lăsat mai prejos? Să fie taman el codaș la întrecerea morții?
Ce să mai vorbim despre armenii tocați mărunt, între 1915 și 1917? Să dăm cu praf de uitare peste cambodgienii reeducați prin moarte de khmerii roșii? Lumea, așa cum a fost cunoscută până într-o anumită și întunecată zi, a dispărut de foarte multe ori.
La anul 1000, însă, se plimba prin lume Apocalipsa, așa cum numai ea știa să se înfățișeze omenirii: cu foc și pară, cu fulgere, cu diluvii, cu pietre. Dacă nu te înecau apele furioase ale naturii divine, urma să te ia la lapidat cutremurul și, dacă totuși și totuși te încăpățânai să mai supraviețuiești, sigur te aștepta focul cel veșnic. Nu era scăpare. Așa prevesteau proorocii, vizionarii și mass-media acelor timpuri, adică zvonurile.
De frica sfârșitului, oamenii s-au ascuns sub pământ sau în copaci, cărând cu ei câtă hrană puteau lua. Anul 1000 a trecut și sfârșitul lumii n-a venit. Cu cățel și fără purcel, oamenii s-au întors spre locuințele abandonate. Ăla a fost un alt sfârșit de lume, chiar dacă ratat. De atunci încoace, cred că lumea și-a mai încheiat socotelile cu viața cel puțin o dată pe an. Hop, țop, apărea un nou zvon. Mai demult, de la dracu’ însuși, mai de curând, de la astronomi amatori și, spre vremurile noastre, de noii băgători de seamă ai religiilor.
Dar nu știu cum mama dracului s-a făcut că, atât în cazul adevăratelor catastrofe, dar și în acelea ale celor imaginare, cineva a câștigat bani din asta. Dau două exemple. „Calendarul Mayaș buclucaș, care ar fi „prezis” sfârșitul lumii în 2012 și a devenit un fenomen cultural și comercial exploatat global. S-au vândut chestii de supraviețuire, buncăre, kituri de supraviețuire și ghiduri „esențiale”. La nivel global, diverse companii au profitat de pe urma fricii.
Multe persoane au fost înșelate de indivizi sau grupuri care promiteau salvarea. Sau iată-l pe Harold Camping, un pastor evanghelic și fondatorul Family Radio, care a promovat „ideile” sale despre Judecata de Apoi. El a calculat și a anunțat că lumea se va sfârși pe 21 mai 2011 și numai cei credincioși vor fi „ridicați” la cer. Mii de oameni și-au donat economiile, unii chiar și-au vândut casele și toate bunurile, oferind banii organizației lui Camping pentru a răspândi mesajul. Și afurisita de zi a socotelilor nu a venit.
Asta, putem zice, e partea hazliu-amăruie a poveștii. Pentru că, pe câmpul de luptă al sfârșiturilor de lume reale, alea atestate, odihnesc oasele multor milioane de nevinovați. Din toate aceste hazlii sau tragice întâmplări, lumea a învățat ceva superficial și nesigur. Nu se știe azi ce aduce mâine.
Dar, chiar dacă nu se știe cu siguranță ceva precis și chiar dacă istoria îți tot picură în ureche să te bucuri cât mai poți de ziua de azi, o boare de îngrijorare tot rămâne. Oamenii nu sunt solitari pe pământ. Au copii, au părinți, au iubiți, au prieteni. Poate că lumea lor se va sfârși firesc, în patul lor, dar, dacă au măcar o fărâmă de conștiință, e imposibil să nu se gândească și la ceilalți. Știți, bineînțeles, că oamenii vârstnici sunt mult mai suspicioși: tineretul duce lumea de râpă, iar lumea cunoscută, cea a tinereții și maturității lor dispare.
Fiecare generație crede că, odată cu ea, se sfârșește totul. Da, e adevărat, ceva se sfârșește, dar altceva merge mai departe. Și asta se întâmplă de mii de ani, buni (sau răi). Lumea nu piere cu una, cu două. Nici războaiele pustiitoare, nici viziunile apocaliptice nu au adus pacea sfârșitului.
Însă, printre regretele tinereții, printre prejudecățile senectuții, există câteva semne clare sau neguroase, care pot da indicații, desigur vagi, despre ziua de mâine.
Privesc azi cu mare îngrijorare înaintarea trupelor ruse în Ucraina. Departe de ura bezmetică a unora împotriva ucrainenilor, mie, unuia, nu îmi va prii niciodată vecinătatea cu un stat mare, foarte înarmat și pofticios. Or fi ucrainenii pui de lele, dar Kremlinul de peste gârlă se profilează mult mai spăimos.
Conflictul israelian escaladează. Orientul Apropiat deschide al nu știu câtelea focar de război. Siria e o ruină, Gaza e o ruină, sudul Libanului e o ruină, nu mai lipsește decât să se deschidă un nou front spre Iran, că Irakul e de multă vreme un butoi cu pulbere, chiar și fără fitil. Până în Pakistan mai e o găleată de petrol și de pași, iar Pakistanul are arma nucleară. China vrea Taiwanul. Rebelii houthi trag în tot ce mișcă. Și câțiva proști de la noi deja împart Ucraina, iar în Ungaria vecină și prietenă alți proști strigă de parcă ar fi pe prafuri: „Acum e momentul să ne luăm înapoi ce ne aparține!”
Din păcate, totul aparține tuturor, de-a lungul istoriei. Și singura rezolvare temporară e războiul. Așadar, ce miroase în aer e praful de pușcă. E un soi de bucurie, când victoria e numai la o zvârlitură de băț. Am răsuflat din greu, când am ajuns la concluzia asta. Pentru că asta văd, dincolo de rațiunea care îmi spune că războiul e sânge, sudoare și lacrimi.
În toamna anului 1914, tinerii recruți se îmbarcau cântând spre teatrul de război, convinși că de Crăciun vor fi acasă, victorioși. Patru ani mai târziu, Europa era un cimitir al tinereții. Între 9 și 11 milioane de soldați și între 6 și 13 milioane de civili morți. Dar hai să tragem cu ochiul la Al Doilea, dacă tot e întrecere pe ramură: aproximativ 20 de milioane de militari și 40 de milioane de civili, aceștia din urmă pierind din cauza genocidului deliberat, masacrelor, bombardamentelor în masă, bolilor și foametei. Pentru că toți știm cum începe un război, dar nimeni nu știe sigur cum se va încheia.
Ce se vede acum e că omenirea se pregătește de război. E înarmare la scară mondială. Va fi ultimul? Unii așa spun. Va fi sfârșitul istoriei? Eu nu cred. Mă uit în povestea marilor masacre ale umanității și, ca un făcut, întotdeauna cineva scapă. Nu mulți. Însă suficient cât să la lumea de la început. Iar eu, ca orice om rațional, sper, în ultimul colțișor al rațiunii mele, că printre supraviețuitori vor fi și copiii mei.
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
