Cel mai mare risc suntem noi și politica noastră. Întrebați care sunt principalele amenințări pentru companiile românești și piețele financiare în 2026, respondenții unui recent sondaj al Asociației CFA România nu au indicat mai întâi războiul, geopolitica, protecționismul sau destrămarea globalizării. 60% au indicat instabilitatea politică din România. Nu Bruxelles-ul. Nu Washingtonul. Nu Moscova. Ci Bucureștiul.
Un verdict revelator – și incomod. Pentru comunitatea de afaceri și financiară, cea mai mare incertitudine nu vine din exterior, ci din interior. Mai mult: riscurile globale sunt percepute ca gestionabile; cele domestice, nu. Instabilitatea politică nu este, în sine, o variabilă economică. Dar în cazul României a devenit un cod pentru ceva mai profund și mai nociv: impredictibilitatea. Schimbări frecvente de politici. Promisiuni bugetare fără acoperire. Ordonanțe de urgență care surprind piețele. Compromisuri de coaliție care amână reforme. Campanii electorale care paralizează guvernarea. Toate acestea construiesc o primă de risc pe care nicio decizie de politică monetară și niciun context extern favorabil nu o pot anula complet.
Al doilea risc expus în sondaj – deficitele ridicate ale României – nu poate fi separat de primul. Deficitele mari nu declanșează automat crize. Crizele apar atunci când piețele încep să creadă că nu există voință sau nu avem capacitate politică pentru a le corecta la timp. Piețele și investitorii sunt pragmatici. Pot tolera cifre slabe mai mult timp decât pot tolera semnale proaste. De aceea, teama nu este doar de scăderea rating-ului de țară, de costuri mai mari de finanțare sau chiar de suspendarea unor fonduri europene. Teama reală este că România ar putea intra într-un mediu global mult mai dur fără coerența politică necesară pentru a-l traversa.
În ultimii ani, companiile din România au trecut prin pandemie, tensiuni produse de războaie în proximitate, crize energetice, inflație, blocaje logistice. Volatilitatea globală e o stare de fapte. Instabilitatea externă este presupusă din start. Ceea ce nu mai este presupus este că politicile interne vor fi suficient de stabile pentru a absorbi aceste șocuri. Cu alte cuvinte, problema României nu este (doar) că lumea devine periculoasă, ci (mai ales) că marja de eroare a dispărut. Presupunerea dominantă în rândul conducătorilor de companii chestionați de CFA este că volatilitatea este structurală. Lanțurile de aprovizionare vor fi mai scurte. Capitalul va fi mai selectiv. Politica va interveni mai des în economie. Întrebarea nu mai este „dacă” vor veni șocuri, ci „cât de pregătită este fiecare țară să le absoarbă”.
Iar aici vulnerabilitățile României devin critice. Într-un mediu global stabil, greșelile de politică pot fi corectate lent. Într-un mediu fragmentat, ele sunt sancționate rapid. Capitalul nu așteaptă. Agențiile de rating nu mizează pe bune intenții viitoare. Iar toleranța Bruxelles-ului nu este infinită.
La București se combină nociv zgomotul politic cu derapajele fiscal-bugetare. Țara nu cade peste noapte, dar devine, treptat, mai scumpă la creditare, mai puțin atractivă și mai constrânsă. Ironia este că România are astăzi mai multe ancore externe ca oricând: apartenența la UE, garanțiile de securitate NATO, accesul la fonduri europene, integrarea în lanțurile de producție europene, resursele naturale autohtone. Toate acestea ar trebui să reducă riscul. Dar ancorele funcționează doar dacă nu sunt subminate din interior.
Instabilitatea politică de astăzi nu înseamnă lovituri de stat sau colaps constituțional. Înseamnă guvernare reactivă, nu strategică. Negociere continuă în loc de decizie. Amânare în loc de reformă. Amânarea însăși devine o politică – și una costisitoare. Dacă instabilitatea internă este redusă, riscurile externe devin gestionabile. Dacă nu, chiar și o turbulență globală moderată se poate transforma rapid într-o problemă de finanțare.
Cel mai mare risc pentru România în 2026 nu este următoarea criză globală. Este să intre în ea distrasă politic, expusă macroeconomic și fiscal-bugetar și obosită instituțional.
Iar acesta, spre deosebire de geopolitică, este un risc pe care ni-l produce propria politică.
Daniel Apostol este editorialist, analist economic și expert în politici publice, prim-vicepreședinte ASPES
