Sau in populism, mai mult sau mai puțin deșănțat. De multe ori însă, adevărata problemă nu este lipsa de politici, ci lipsa de stare. Lipsa de sentiment. Lipsa acelui impuls invizibil care face o societate să creadă din nou că lucrurile se pot mișca în bine și să acționeze ca și cum ar crede.
Astăzi, în România, încrederea în politică și în instituții este joasă. Nu dramatic de joasă, dar persistent erodată. Suficient cât să blocheze entuziasmul, să tempereze consumul, să amâne investițiile și să transforme orice reformă într-un exercițiu defensiv în care nimeni nu mai crede cu adevărat.
Într-un astfel de context, relansarea nu poate veni doar de sus, din Palat sau din Parlament. Ea trebuie să vină și din lateral, și de jos, și din zonele care lucrează cu emoția, cu sensul și cu aspirația—exact acolo unde politica românească nu mai ajunge de ani buni.
Întrebarea nu este dacă avem politici corecte. Întrebarea este dacă mai avem combustibil emoțional pentru a le implementa și a crede în ele. Și aici, politica singură nu mai poate.
Când orașele și țările se schimbă prin atmosferă
Istoria recentă arată că marile reveniri nu sunt doar economice, ci și culturale. Cifrele vin după atmosferă, nu înainte.
New York-ul anilor '90 este exemplul clasic. Rudy Giuliani a fost primar într-un moment în care orașul era perceput ca periculos, obosit, aproape irecuperabil. Criminalitatea era ridicată, investițiile scăzute, clasele mijlocii plecau spre suburbii. Politicile de ordine publică au contat, fără îndoială „broken windows theory" pusă în aplicare, creșterea numărului de polițiști, toleranță zero pentru delicte minore.
Dar la fel de importantă a fost campania de recâștigare a încrederii, sentimentul că orașul își recapătă controlul asupra propriei narațiuni. New York-ul a redevenit cool înainte de a redeveni complet sigur. Artiștii au rămas, cluburile au continuat să funcționeze, galerii de artă au început să se redeschidă în SoHo și Tribeca. Mesajul cultural era clar: New York nu este mort, este doar în tranziție. Iar asta a atras oameni, capital, energie mult înainte ca statisticile de criminalitate să se normalizeze complet.
Mesajul era simplu, dar puternic: lucrurile se schimbă, iar schimbarea este de partea ta. Această idee, repetată de primari, de media, de creatori culturali, de oameni de afaceri, a produs efecte economice reale și măsurabile. Pentru că investitorii, consumatorii și creatorii reacționează nu doar la statistici, ci la atmosferă. Ei investesc acolo unde simt că momentumul este pozitiv, chiar dacă datele sunt încă mixte.
Dubai-ul anilor 2000 oferă o variantă diferită, dar la fel de instructivă. Emiratele nu aveau infrastructură turistică, nu aveau tradiție culturală globală, nu aveau brand recunoscut. Aveau însă viziune și entuziasm contagios. Au construit nu doar hoteluri și mall-uri, ci o narațiune: Dubai este viitorul. Este locul unde totul este posibil, unde limitele nu există, unde ambițiile se transformă în realitate. Această narațiune a fost susținută prin evenimente Dubai Shopping Festival, Formula 1, concerte globale, expoziții, hub-uri tech. Nu au așteptat ca infrastructura să fie perfectă pentru a începe să comunice optimism.
Au comunicat optimismul în timp ce construiau infrastructura. Și funcția: Dubai a devenit destinație globală nu pentru că era perfectă, ci pentru că simțeai că se mișcă rapid și că vrea să te ia cu ea.
Singapore-ul lui Lee Kuan Yew a folosit sentiment în mod strategic chiar și în contextul unui regim autoritar. Lee a înțeles că o națiune care tocmai ieșea din sărăcie și instabilitate avea nevoie nu doar de planuri economice, ci de mândrie națională credibilă. A folosit educația, sportul, evenimentele culturale, politica externă activă pentru a crea sentimentul că Singapore contează, că singaporezii construiesc ceva unic.
Reformele economice zona liberă, atragerea multinaționaților, investițiile în educație au fost esențiale. Dar la fel de esențială a fost construirea unei identități colective care să facă singaporezii să creadă că merită să rămână, să investească, să construiască acolo.
Sentimentul de apartenență la un proiect câștigător a transformat Singapore dintr-un port colonial într-un hub global.
Things can only get better
Alegerile britanice din 1997 au oferit poate cel mai clar exemplu de sinergie între politică și pop culture din istoria recentă. Campania lui Tony Blair a fost însoțită de melodia „Things Can Only Get Better" de la D:Ream, care a devenit nu doar un slogan, ci un sentiment colectiv, un moment cultural. Nu conta dacă fiecare alegător credea în fiecare promisiune din manifestul Labour.
Conta că exista o stare de optimism, o idee de reset, o energie de început. Marea Britanie ieșea din aproape două decenii de guvernare conservatoare marcată de tensiuni sociale, declin industrial, cinism generalizat. Blair a oferit nu doar politici alternative, ci o schimbare de ton.
Cool Britannia, mișcarea culturală care a însoțit ascensiunea lui Blair, nu a fost orchestrată din Downing Street, dar a fost amplificată și încurajată de acolo. Oasis, Blur, Spice Girls, Damien Hirst, Alexander McQueen - toți au devenit parte dintr-un sentiment că Marea Britanie este din nou relevantă, creativă, tânără. Blair a înțeles că acest sentiment poate fi convertit în capital politic și economic.
Acea campanie a reușit să transforme speranța într-un activ politic și economic real. Marea Britanie a intrat într-o perioadă de încredere sporită, de consum robust, de deschidere către investiții străine. Cultura pop, artiștii, creatorii au fost parte din acest efort, nu ca instrumente de propagandă, ci ca traducători de emoție - ei au făcut ca optimismul să pară autentic, nu fabricat.
Efectul economic a fost măsurabil: creștere susținută, investiții străine directe în creștere, Londra consolidată ca centru financiar global, industrii creative în expansiune. Sentimentul a precedat cifrele și le-a făcut posibile.
România: când politica nu mai poate singură
România se află astăzi într-un punct similar de oboseală colectivă, dar fără un catalizator de stare. Politicul livrează sub așteptări sau mai precis, politicul nu mai reușește să genereze încredere chiar și atunci când livrează ceva funcțional. Chiar și atunci când deciziile sunt corecte din punct de vedere tehnic, ele sunt percepute ca reci, tehnice, distante, lipsite de sens. Într-un asemenea climat, este nerealist să cerem politicii să refacă singură încrederea. Politica românească actuală nu are nici credibilitatea, nici energia, nici capacitatea de comunicare necesare pentru a reconstrui optimismul colectiv. Și dacă așteptăm ca politica să se reformeze suficient pentru a putea face acest lucru, vom aștepta ani, poate un deceniu.
De aceea, devine esențial rolul altor piloni ai societății. Mediul de business și polul de idei - academic, societate civilă, artiști, creatori de conținut, jurnalism independent, industrii creative - trebuie să compenseze acest deficit de încredere. Nu prin opoziție față de stat, nu prin înlocuirea statului, ci prin completare. Prin construirea unei narațiuni paralele care să funcționeze când politica nu mai funcționează. Sectorul privat are resursele.
Are capacitatea de a finanța proiecte, evenimente, inițiative care generează optimism și mișcare. Ceilalți - oamenii de idei, creatorii, artiștii - au pasiunea, creativitatea, capacitatea de a spune povești care contează și de a reconstrui legătura emoțională dintre cetățeni și ideea de viitor.
Exemple concrete ar putea include:
Un festival anual al inovației românești - nu governmental, ci susținut de sectorul privat și comunitatea tech - care să celebreze și să conecteze startup-urile, companiile de succes, antreprenorii diasporei, universitățile. Nu ca laudă goală, ci ca demonstrație că inovația românească există, scalează și merită investiție.
O campanie culturală cross-sectorială care să pună România pe harta creativității globale - film, muzică, design, artă digitală. Nu prin subvenții ineficiente, ci prin co-finanțare privată, parteneriate cu platforme globale, vizibilizare strategică. Artiști români care au succes global ar putea fi conectați cu branduri românești, cu evenimente locale, cu promovarea României ca destinație creativă.
O rețea de mentorat antreprenorial la scară, unde antreprenori de succes, manageri seniori, diaspora de business se conectează sistematic cu tineri din licee și universități, nu prin discursuri motivaționale, ci prin proiecte concrete, stagii plătite, competiții de idei cu finanțare reală.
Investiții vizibile în spații publice de calitate - parcuri, zone pietonale, hub-uri culturale - finanțate de companii private în parteneriat cu primării funcționale. Când oamenii văd că spațiul lor urban se îmbunătățește vizibil, fără să aștepte ani de birocrație, încep să creadă că lucrurile se pot schimba.
Pop culture ca infrastructură invizibilă
Artiștii, creatorii, influencerii culturali sunt adesea subestimați în analizele economice serioase. Sunt tratați ca entertainment, ca bonus, ca ceva care vine după ce economia funcționează. Și totuși, ei sunt cei care dau tonul unei generații, care pot face ca ideea de „a rămâne", „a investi", „a construi" să pară din nou atractivă, nu naivă sau pierdută dinainte. Nu este vorba despre festivism sau escapism, despre distragerea atenției de la probleme prin distracție ieftină.
Este vorba despre normalizarea optimismului. Despre crearea unui climat cultural în care speranța nu mai este percepută ca naivitate, iar ambițiile mari nu mai sunt ridiculizate preventiv.
O societate care râde, creează, se exprimă liber, consumă cultură de calitate este o societate care consumă economic, investește în viitor și riscă capital și energie în proiecte noi. Pop culture nu este un lux într-o criză, ci o formă de infrastructură invizibilă care susține relansarea economică prin menținerea moralului colectiv și a dorinței de a participa.
Când artiști, creatori de conținut, jurnaliști, oameni de idei vorbesc despre România ca despre un loc cu potențial - nu propagandistic, ci autentic - ei schimbă percepția. Schimbă felul în care tinerii privesc decizia de a pleca sau de a rămâne. Schimbă felul în care diaspora privește posibilitatea de a investi acasă. Schimbă felul în care investitorii străini evaluează riscul de reputație al României.
Exemplul Estoniei digitale este relevant aici. Estonia nu este percepută global ca un hub tech doar pentru că are e-governance funcțional. Este percepută așa pentru că și-a comunicat povestea obsesiv - prin conferințe, prin programe de e-Residency, prin startup-uri care vorbesc despre „Estonian mafia" în Silicon Valley. Au transformat succesul tehnic în narațiune culturală, iar narațiunea culturală a atras capital, talente, vizibilitate.
România are povești de succes comparabile - UiPath, Bitdefender, ecosistemul de outsourcing IT, industria de gaming. Problema nu este lipsa de substanță, ci lipsa de narațiune coerentă și amplificată. Avem exemple, dar nu avem sentiment colectiv construit în jurul lor.
Patrioții relansării, versiunea 2007 nu 2028+
România are nevoie de o nouă formă de patriotism, unul al relansării. Nu zgomotos, nu agresiv, nu exclusivist, nu nostalgic. Un patriotism constructiv și orientat spre viitor: credem în potențialul nostru și acționăm ca atare. Nu vorbim doar despre el, nu ne plângem că alții nu îl recunosc, pur și simplu îl punem în mișcare. Antreprenorii care investesc în România când ar putea pleca sau să își mute capitalul în afară.
Artiștii care aleg să creeze aici și să exporte de aici, nu să plece și să uite de origine. Universitarii care rămân conectați la lume, dar ancorați în România, aducând standarde globale, dar aplicându-le local.
ONG-urile care construiesc comunități, care rezolvă probleme concrete fără să aștepte statul. Jurnaliștii care scriu cu responsabilitate, nu doar cu resentiment. Managerii care formează echipe de calitate și care tratează angajații ca pe oameni, nu ca pe resurse descartabile.
Aceștia sunt patrioții relansării. Nu sunt vizibili în parade, nu apar în discursurile oficiale, nu sunt decorați. Dar sunt cei care mențin țara în mișcare când politica stagnează. Dacă mediul privat pune la dispoziție resursele - capital, logistică, rețele - iar polul de idei și creație aduce energia, entuziasmul, capacitatea de a spune povești care contează, se poate crea un efect de antrenare care să depășească blocajele politice ale momentului.
Nu este vorba despre înlocuirea statului, ci despre crearea unui ecosistem paralel de încrederecare să funcționeze când statul nu funcționează suficient. Miza nu este doar morală sau culturală, ci profund economică și strategică. Cu energie și entuziasm mobilizate corect, România poate restabili încrederea cetățenilor în capacitatea colectivă de a construi ceva funcțional. Poate reface încrederea consumatorilor, reducând economisirea preventivă și stimulând consumul. Poate revitaliza ambiția românească - nu prin declarații, ci prin exemple vizibile și replicabile.
Relansarea poate veni în 2027, nu în 2028 sau mai târziu (cand va fi prea tarziu). Diferența dintre aceste timpi nu este tehnică, este psihologică. Este despre momentum. Dacă reușim să creăm sentiment pozitiv în 2026, efectele economice vor fi vizibile în 2027. Dacă așteptăm ca politica să se reformeze complet înainte de a începe, vom aștepta până în 2029 sau 2030, iar până atunci vom fi pierdut o generație de oportunități.
Diferența o face starea. Felul în care alegem să ne spunem povestea—ca țară în declin sau ca țară în tranziție. Felul în care alegem să ne susținem unii pe alții, prin cinism preventiv sau prin colaborare constructivă. Felul în care alegem să reconstruim fibra socială, nu prin frică, nu prin austeritate emoțională, ci prin sens, creativitate și încredere restabilită prin exemple concrete.
Sentimentul nu se fabrică prin campanii plătite din bani publici sau prin propaganda clasică. Se construiește prin autenticitate, prin consistență, prin acumulare de exemple pozitive care devin narațiune colectivă. Se construiește când oamenii văd că alții ca ei - nu politicieni, nu vedete inaccesibile, ci oameni normali cu resurse și curaj - construiesc ceva funcțional și reușit.
Concluzie: de la reset emoțional începe relansarea
Sentimentul, dragi Palate, sentimentul. De acolo începe orice relansare care chiar ține, care nu este doar un titlu optimist într-un raport oficial, ci o schimbare resimțită în viața de zi cu zi. Politica poate gestiona proceduri. Mediul de business și creatorii culturali pot gestiona speranța. Iar speranța, transformată în acțiune colectivă, devine creștere economică, investiții, consum, inovație. România nu are nevoie de un miracol economic.
Are nevoie de un reset emoțional, de momentul în care suficienți oameni încep să creadă din nou că merită să construiască aici, că efortul nu este inutil, că România nu este doar un loc de tranzit, ci un loc unde se întâmplă lucruri. Acest reset nu va veni de la Palat. Va veni din afaceri, din universități, din ateliere, din studiouri, din startup-uri, din ONG-uri. Va veni din locurile unde oamenii nu mai așteaptă permisiunea nimănui pentru a începe.
Iar când vine, politica va trebui să se adapteze la el, nu invers. Pentru că sentimentul corect, la momentul potrivit, este mai puternic decât orice politică publică perfect redactată dar lipsită de suflet.
Radu Magdin este CEO al Smartlink Communications și consultant și analist de risc (geo)politic
