Istoria burselor nu e ferită de încercări de a “încătușa” mâna invizibilă a lui Adam Smith prin tehnici de manipulare a piețelor. Prin insider trading, investitorii primesc informații confidențiale de la persoane de încredere – manageri sau membrii ai instituțiilor de reglementare – pentru a anticipa evoluțiile prețurilor. Secretul îi ajută să identifice activele subevaluate înaintea restului pieței. Prin wash trading, agenții creează iluzia unui activ foarte lichid, încheind un volum mare de tranzacții între entități controlate de același investitor sau de complici financiari.
Totuși, aceste metode rudimentare nu se compară cu eleganța strategiei de market cornering – încolțirea pieței. Inițial, un grup de investitori cumpără un procentaj însemnat din stocul total sau cota de piață a unui activ. Ei formează un cartel ce limitează artificial oferta și stabilește un preț de vânzare cât mai ridicat. Majoritatea traderilor, ce își vând inițial deținerile la prețuri mici, nu prevăd intențiile monopolului. Volumele mari nu ridică suspiciuni, atâta timp cat tranzacțiile sunt executate prin intermediari care maschează identitatea celor implicați. Majoritatea pieței descoperă capcana tardiv, după ce prețul a urcat deja dincolo de nivelul critic, iar încercările de a contracara fenomenul sunt, în general, în zadar.
Unele piețe prezintă vulnerabilități naturale, ce le fac ținte predilecte pentru manipulatori. Ce face un activ mai ușor de încolțit? În primul rând, e necesar ca acesta, dincolo de valoarea strict speculativă, să aibă o valoare intrinsecă, fundamentală. Cele mai expuse sunt bunurile de consum, precum produsele agricole și materiile prime sau intermediare folosite în procese tehnologice. Multe nu au substitute imediate, iar cererea pieței ramâne inelastică. Paradoxal, valoarea intrinsecă uneori provine din faptul că investitorii trebuie sa dețină anumite active, fie commodities (mărfuri), fie acțiuni listate, pentru a-și onora angajamentele în contractele de tip forward sau future. Diferența esențială dintre cele două este ca cele din urma sunt contracte standard, tipizate, intens emise si tranzacționate prin intermediul burselor.
Contractele de tip future sau forward prevăd că, la maturitate, investitorul de pe poziția scurtă (short position) va vinde o cantitate stabilită dintr-un activ celui aflat pe poziția lungă (long position) pentru o sumă specificată de bani. Maturitatea acestor contracte variază, de obicei, de la o lună la un an. Bursele desemnează o casă de compensare (clearing house) pentru a lua măsurile de due dilligence, asigurând-se că termenii vor fi respectați de ambele părți la lichidare. După semnarea contractului, atât investitorul aflat pe poziția scurtă, cât și cel din cea lungă, pot vinde oricând poziția lor în contract – obligațiile și drepturile asociate – unei alte persoane sau instituții. De multe ori, acestea sunt bănci de investiții, parteneri financiari sau simpli necunoscuți ce emit un ordin de cumpărare sau vânzare pe piața de futures. Deci, foarte frecvent, când înțelegerea ajunge la scadență, cei implicați nu sunt semnatarii originali.
Contractele se pot anula reciproc: un investitor care are o poziție în trei contracte și una lungă în alte trei, cu termeni și maturitate identice, nu are obligația să livreze și nu are dreptul să capete nimic în urma lichidării. Contează, de fapt, poziția netă, scurtă sau lungă. Contractele future sunt folosite mai ales cu rol speculativ și foarte puține dintre înțelegerile ce ajung la lichidare impun, cu adevărat, livrarea activului. Aproape toți investitorii evită livrarea, închizând pozițiile cu câteva zile înainte de maturitate (un investitor cu o poziție “lunga” intră într-o poziție “scurta” și invers).
Revenind la contextul de market cornering, investitorii cu poziții net scurte ce nu dețin încă activul care trebuie schimbat la maturitate vor fi obligați fie să îl cumpere de pe piețele spot (la zi) pentru a lichida contractul, fie să își cumpere intrarea într-o poziție lungă echivalentă, pentru a-și neutraliza expunerea. Însă, cu câteva zile înainte de maturitate, prețul unui contract “lung” va fi aproape identic cu prețul activului la zi. Investorii iau o decizie doar în aparență. Când cornerul reușește, cei din pozițiile scurte sunt marii pierzători ai strategiei de manipulare. Pentru a respecta obligațiile, deci a rămâne solvabili, aceștia sunt forțați să cumpere bunuri la prețuri exorbitante, stabilite de cartel. Valoarea intrinsecă a activului în acest caz este însăși dorința de a nu face default. În contractele tip “future”, clauzele stipulează cu strictețe calitatea activului furnizat de poziția lunga. De pildă, contractele future pentru cafea specifică atent calitatea bobului, cantitatea și țările de origine acceptate. Așadar, investitorul nu poate înlocui marfa cu un bun apropiat, fără a încalcă prevederile înțelegerii.
În paralel, unii investitori recurg la operațiunea de short selling: ei cer deseori brokerilor să vândă, în numele lor, active pe care nu le dețin propriu-zis. Brokerul vinde activul din portofoliile pe care le administrează pentru alți clienți. Investitorul dorește să vândă activul la un preț ridicat, sperând că apoi să îl cumpere la loc când se ieftinește și să îl restituie brokerului. Astfel, dacă prețul crește mult între ordinul de short sell și momentul înapoierii, atunci acești agenți, vor fi, de asemenea, forțați să cumpere activul la prețurile uriașe de pe piețe spot. Deci, multe market corners profitable sunt realizate pe piețele de bunuri ce au o dimensiune speculativă, unde activitatea brokerilor este intensă și piață contractelor future aferentă e dinamică.
Pentru ca un corner să funcționeze, manipulatorii preferă active rare, cu rezerve limitate. Producția industrială trebuie să fie lentă, astfel încât piețele să nu fie inundate de bunuri noi care să erodeze poziția cartelului. Din acest punct de vedere, cele mai potrivite sunt metalele prețioase și bunurile alimentare, a căror producție era, cel puțin până în ultimele decenii, sezonieră. Nu e de mirare că majoritatea tentativelor de manipulare au avut loc pe piețele grâului, boabelor de cacao și soia, bumbacului sau cepei. Prin comparație, încolțirea acțiunilor unei companii pare mult mai complicată. Companiile listate pot lansa un Dilutive Secondary Offering pentru a emite părți sociale noi ce micșorează participațiile existente. Totuși, dacă strategia se produce rapid, și un investitor cumpără suficiente acțiuni pentru a domina boardul, el poate bloca emisiunea. Deși au existat încercări în trecut, încolțirea titlurilor de stat pare imposibilă. Băncile centrale pot influența cu ușurință cantitatea obligațiunilor prin intermediul operațiunilor de piață deschisă. Ele pot vinde pieței titluri de stat din custodia lor pentru a crește masa bonurilor în circulație.
Nu în ultimul rand, manipulatorul caută o piață pe măsura capitalului său. Piețele dense, cu mulți participanți, cu active valoroase, sunt evident mai greu de controlat. Cu cât cota de piață devine mai mare, cu atât orice expansiune ulterioară devine mai scumpă.
În octombrie 2025, Bloomberg anunța triumfator că, în sfârșit, prețul argintului a depășit pragul istoric din ianuarie 1980. Acest vechi record, rămas nedisputat pentru aproape o jumătate de secol, în ciuda devalorizării și inflației, a fost rezultatul a probabil celui mai ambițios și elaborat episod de market cornering din istorie. La apogeu, autorii săi controlau în jur de 195 de milioane de uncii, aproape o treime din oferta de argint mondială din 1980. Echivalentul monetar al stocurilor ajungea, la vârf, la aproape $10 de miliarde de dolari în 1980 sau aproximativ $40 miliarde astăzi. Cei ce l-au orchestrat erau, fără dubiu, indivizi ce dispuneau, de de resurse uriașe și de o îndrăzneală până în pragul impertinenței.
Nelson, William și Lamar Hunt se nasc în orășelul El Dorado, la granița dintre Arkansas și Texas, unde se întindeau principalele câmpuri petrolifere ale tatălui lor, unul dintre cei mai bogați opt americani, a cărui avere rivaliza cu cea a lui J.P. Getty sau a familiei Rockefeller. Nelson este cel care calcă cel mai fidel pe urmele părintelui, afirmându-se ca industriaș de succes. La început, fondurile sale proveneau, în bună măsură, din câștigurile trustului înființat de tată în numele sau. În 1957, Nelson canalizează banii către cumpărarea unei concesiuni în Bazinul Sidra, din nordul Libiei. Prețul a fost modic, pentru că atât politicienii libieni, cât și investitorii occidentali nu dădeau șanse găsirii de zăcăminte în regiune. Primele prospecțiuni sunt însă promițătoare, iar Nelson apelează la British Petroleum pentru construcția și operarea sondelor, cedând jumătate din drepturi. Descoperirea primul puț cu un an mai târziu marchează începuturile exploatării celor mai importante depozite petrolifere din Africa de Nord. Wiliam și Lamar intră ca parteneri în afacere, iar cei trei fondează Hunt International Petroleum. Aventura lor libiană se încheie intempestiv în 1973, odată ce Muammar Gaddafi decretează naționalizarea.
Între jumătatea anilor 60’ și finele anilor 80’, America traversează perioada tulbure a Marii Stagflații. Crizele petrolului agravează problemele structurale, iar în 1974, inflația bunurilor de consum ajunge la 11%. După dizolvarea sistemului Bretton Woods, Nelson Hunt devine îngrijorat de posibilitatea unui eventual colaps al dolarului neacoperit în aur. Pentru a se proteja împotrivă unei potențiale devalorizări – cel puțin inițial, acesta era scopul declarat – frații se hotărăsc să intre pe piața metale prețioase. Între 1933 și 1974, cetățenilor americani le-a fost interzis să dețină monede și lingouri de aur. Poate de aceea, familia Hunt își plasează o parte considerabilă din avere în a doua cea mai buna opțiune, rezervele de argint. În 1974, moartea fondatorul dinastiei declanșează o schimbare de perspectiva. Ambițiile urmașilor cresc. Cei trei frați nu mai urmăresc doar o simplă asigurare împotriva volatilității. Odată ce își încasează partea din moștenirea evaluata la $5 miliarde, planul de a pune piața la zid prinde contur. În a doua jumătate a anilor ‘70, Nelson, William și Lamar cumpără volume impresionante din rezervele mondiale. Frații folosesc mai multe Boeing-uri 707 pentru a trimite milioane de uncii în seifurile lor din Elveția. Pentru securitate, angajează zeci de cowboys texani înarmați, însărcinați să păzească încărcătura pe durata zborului. Controlarea piețelor spot nu este însă suficient. Frații încep să cumpere cantități colosale de poziții lungi în contracte future cu argint și obligă livrarea. Anumite estimări spun că, la zenit, aceștia au deținut 100 de milioane de uncii doar în expuneri lungi, deținând 70% din contractele future pe argint tranzacționate la bursa din New York.
Și totuși, cum au reușit acești miliardari să-și facă amprenta nevăzută, sub ochii vigilenți și scrutători ai pieței? Bineînțeles că prin asocierea cu intermediari neafiliați, ce girau tranzacții în numele lor, fără ca firul plăților sa îi lege vizibil de frați. Cea mai importantă interfață era Conti Group, o firmă de brokeraj folosită pentru cumpărarea de futures. Intr-un interviu pentru Seattle Times, traderul George Gero povesteste ca, în momentul în care brokerii de la Conti apăreau în pit că să cumpere argint, dealerii experimentați cumpărau și ei imediat, știind că prețul argintului va urca. În paralel, baronii petrolului își cultivă o rețea de aliați cu interese comune. Conving mai mulți afaceriști și șeici saudiți să se alăture cornerului, fondând împreună vehiculul offshore IMIC, înregistrat în Bermude.
Sufocarea ofertei de argint escaladează ca o scurta frenezie generalizată. Spre deosebire de aur, argintul era esențial pentru multe procese industriale. Un raport CPM Silver arată că în 1980, industriile cele mai dependente erau fotografia analog (filmul cu gelatină argentică), electronicele (microcipurile) și producția de bijuterii. Oameni obișnuiți vindeau tacâmurile de argint și bijuteriile moștenite pentru a profita de bulă, iar doctorii erau indignați de prețul crescut plătit de pacienți pentru radiografii. Tiffany & Co cumpără un spot publicitar în The New York Times, pentru a condamna manevrele fraților Hunt, pe un ton elegant: “Credem că este moralmente falimentar că cineva să îngrămădească în seifuri cantități de argint ce valorează câteva miliarde, da, câteva miliarde de dolari (…) doar că ceilalți să fie nevoiți să plătească prețuri artificial de ridicate pentru articolele din argint”.
În 1973, anul primelor achiziții ale lui Nelson, o uncie costa $2. Prețul se triplează, până la $6, în primele luni ale lui ‘79. Anul se încheie cu o ascensiune spectaculoasa până la $32, pentru că maximul absolut să fie atins doar două săptămâni mai târziu: $49.5 per uncie. Totuși, cu siguranță că această explozie nu se datora numai manipulării pieței. În ‘79, investitorii, deziluzionați de scăderea puterii de cumpărare a dolarului și micșorarea randamentului real al bondurilor, cumpără, în paralel, stocuri de aur, mărci, franci și yeni. Criza petrolului duce la un slowdown care complică și mai mult situația dolarului. În cele din urma, îndoielile lui Nelson se adeveresc și hedge-ul sau se dovedește, dincolo de toate, o decizie inspirată.
Totuși, se pare că piețele pot rămâne îmblânzite doar pentru scurt timp. Odată ce rup jugul, ele par să revină la fluxul natural, iar valul ricoșează pentru a-i izbi din plin pe cei ce au încercat să-l țină în frâu. Asta s-a întâmplat bineînțeles, cu puțin ajutor din partea burselor și a Rezervei Federale.
Pentru a micșora stimulentele de a face default în contractele future și pentru a putea compensa mai ușor părțile păgubite, casele de compensare obligă posesorii de contracte să respecte procedeul marked-to-market. Când contractul este semnat, brokerii ambelor părți trebuie să depună în conturi deschise la casă un margin – o marjă din valoarea de piață a contractului, de obicei între 3-12%. Urmărind evoluția prețului, marja este actualizată zilnic. Dacă ziua următoare prețul de tranzacționare al contractului este în scădere, devine mai tentant pentru poziția lungă sa facă default, pentru că observă că ar fi putut să intre într-un contract mai avantajos dacă aștepta. Pentru a acoperi riscul de contrapartidă, casa cere brokerului ce servește poziția lungă să crească depozitul din cont, pentru a reflecta marja de după noul preț. Cu cât fluctuația prețului este mai amplă, cu atât marja crește mai mult, iar costurile suportate de client devin mai mari.
Atunci când fondurile gestionate de brokeri în numele clienților sunt epuizate, brokerii solicită formal sume suplimentare de la clienți printr-un margin call. În general, clienții au la dispoziție câteva ore să onoreze apelul. Dacă clienții fac plata, brokerii virează suma casei de compensare, iar poziția este menținută. În schimb, dacă clienții nu achita marja, brokerii închid automat poziția. În cazul unei poziții net lungi, acțiunile sunt imediat vândute. Deci, dacă un investitor pe o poziție net lungă devine ilichid și nu își poate plăti marjele, portfoliul lui riscă să fie vândut, fără ezitare, la prețuri foarte dezavantajoase, iar el să ajungă ruinat.
După cum am văzut, în ianuarie 1980, bula argintului se află într-o expansiune rapidă. Pentru a stabiliza prețurile, bursa de mărfuri de la New York introduce Silver Rule 7. Marja obligatorie este urcată la aproape 100% din valoarea contractului din ziua precedentă. Astfel, efectul de levier este suprimat, iar investitorii trebuie să își plătească pozițiile din resurse proprii, “cu banii jos”. Legea temperează avântul speculatorilor, spirala se aplatizează și prețul coboară până la nivelul din ‘79. Chiar și în contextul strategiei de cornering, piețele americane demonstrează flexibilitate, iar monopolul nu se dovedește nicidecum o condamnare la moarte.
Totuși, lovitura de grație e posibil să fi fost dată prin politica monetara urmărită de Paul Volcker, guvernatorul Fed. Mandatul său începe în august ‘79 cu un deziderat clar: ținerea inflației galopante sub control. Fără ezitare, Volcker crește dobânda de referință de la 11% în august la 14% în ianuarie ‘80, fără vreun indiciu că dorește să se oprească. Împrumuturile în dolari devin din nou atractive, iar bancnota fiat americană își recapătă susținătorii. Rolul vehiculul speculativ, argintul, se reîntoarce în subsidiar, iar prețul se scufundă. Pare, deci, că speculatorii au avut un rol important în umflarea si spargerea bulei, dincolo de implicarea celor trei.
În Joia Argintului, 27 martie 1980, se scrie epilogul poveștii. Mașinațiunile fraților Hunt ajung la final de drum. Odată cu ea, prețul metalului se prăbușește în gol, ajungând sub pragul de 11 dolari per uncie. Nelson încearcă să-și mențină poziția lungă, dar pe măsură ce prețul scade, trebuie să acopere marje din ce în ce mai mari. Câștigurile inițiale i-au dat un răgaz oferind un buffer, dar în cele din urmă, și ele secătuiesc. Investitorii nu mai cred în argint – normele de capital sunt prea rigide, volatilitatea este scăpată de sub control, iar prețul ridicat distruge lanțul de producție în amonte, depreciind pe termen lung valoarea fundamentală. În acest timp, aurul și valutele oferă toate celelalte avantaje pe care argintul nu le mai avea.
În Joia Argintului, frații trebuie să răspundă unui margin call de 100 de milioane de dolari, dar cuțitul a ajuns la os. Nu mai aveau bani. Brokerul contabilizează pierderile, după vinderea tuturor contractelor: lipseau 1.7 miliarde. Neliniștea se răspândește rapid printre bancherii newyorkezi: instituțiile lor acordaseră finanțare baronilor petrolului, acum la un pas de insolvență. Încă din aceasta perioada, bilanțurile băncilor erau strâns interdependente. Temându-se de prăbușirea întregii suprastructurii financiare, Fed autorizează că un consorțiu bancar să acorde împrumuturi pe termen lung familiei Hunt, iar aceștia garantează cu domeniile lor petroliere.
Însă vendetta de abia începe. În 1988, compania minieră de stat din Peru îi dă în judecată pe Nelson, William și Lamar, cerând despăgubiri și clamând că ar fi condus o “conspirație pentru manipularea pieței”. Judecătorii dau câștig de cauză corporației peruviene și încuviințează că frații să achite 130 de milioane de dolari. Foștii miliardari nu pot plăti prejudiciul și declară faliment. Printre bunurile personale scoase la licitație de Nelson Hunt se aflau un Mercedes, două Cadillacuri, o cabană de schi și o colecție de monede bizantine. Este posibil ca, cu o candoare deplină, frații să își fi vândut printre ultimele obiecte de lux. Sau, cine știe, falimentul nu era decât o mișcare gândită, și o parte din avere era deja pusă deoparte în conturi offshore. În orice caz, simbolistica momentului este importantă.
Destinul fraților Hunt a fost marcat de câteva victorii însemnate, atât în Orientul Mijlociu, cât și, inițial, pe piață argintului, datorate independenței în gândire și viziunii. Le-au urmat în schimb înfrângeri decisive, precum naționalizarea și prăbușirea prețului argintului, a doua pricinuită de erori de concepție. Episodul din Joia Argintului arată că piețele se pot coordona, sunt versatile și surprinzător de reziliente. Baronii Hunt au eșuat din același motiv ca planificatorii din economiile de comandă: au încercat să încadreze piața într-un șablon rigid, fără să înțeleagă structura reală de stimulente sau motivațiile reale ale pieței.
Tudor Bălan este economist, cu un Master în Economie de la Universitatea din Oxford, interesat de intersecția dintre teoria economică și instituțiile istorice.
