Azi am să încerc să întorc pe dos o prejudecată care bântuie prin România de un sfert de secol. Fantoma asta și-a avut momentul ei de glorie în deceniul lui Băsescu, hăt, în urmă, dar se trezește din când în când la viață, așa cum îi șade bine unei fantome serioase, gata să sperie și să ia la fugă copiii, bătrânii și proștii. Să fiu scuzat pentru ultimul cuvânt, dar nu mă pot abține. După părerea mea, prost nu e cel care nu știe sau nu înțelege ceva (cu timpul, poate învăța, se poate instrui – la urma urmei, cine s-a născut înțelept?), ci cel care persistă în eroare, refuză să caute, să se informeze și e opac la argumente. El știe mai bine, fără să fi citit, i-a spus lui cineva de încredere, o mătușă, un unchi de la capătul pământului, un vecin care a lucrat la Securitate, mecanicul șoferului de taxi care l-a dus o dată pe funcționarul paișpe de la fabrica de împachetat fum. Dar el e convins că lumea întreagă s-a coalizat și conspiră împotriva convingerilor lui, pe care nu le poate explica, nu le poate susține sau demonstra, pentru că lumea e rea. Cel care nu știe încă, dar care își poate schimba părerile e „naivul”. Naivul poate aluneca pe panta prostiei, pe care am descris-o mai sus, dar, de regulă, e victima perfectă a șmecherilor. Însă nu despre acești concetățeni vreau să vorbesc azi. Ci despre fantome.
Toată lumea, inclusiv subsemnatul, are impresia că lucrurile care merg rău în țara asta pot fi îndreptate pocnind din degete. „Nu se vrea, domne” pare să fie cauza tuturor relelor. Iar în vârful relelor stau bugetarii, această ciumă națională, acești grași care călăresc pe deșelate oamenii onești și muncitori ai patriei. Niște profitori, niște sinecuriști, niște „neica Nimeni” care nu fac nimic și iau salarii babane. Fac aici o paranteză și afirm cu tărie că profesorii (adică tot niște bugetari) au fost căpușele exploatatoare care… Hm. Cum, nu au fost? Adică nu s-au scăldat în bani? Las’ că știm noi cum s-au îngrășat din meditații. La geografie, la istorie, la desen, la orice. Și medicii, tot niște bugetari… Nu se mai satură. Nu zic nu, doar că, în urmă cu numai șapte ani, erau printre cei mai săraci salariați din România… Ce s-o mai dăm cotită, dacă luăm la rând toate categoriile salariale care intră în sacul mare numit „bugetari”, constatăm că nu prea există meserie inutilă și că, fără această „ciumă cu mânecuțe”, nu ne-am prea descurca. Fără școli, fără spitale, fără pompieri, fără poliție, fără armată, fără administrație, viața e pustiu. Dar ce spun eu aici e apă de ploaie al piciorul de lemn. Convingerea generală, aproape unanimă, este că avem prea mulă administrație, prea mulți bugetari, că toate aceste muște la arat scufundă țara în corupție, sărăcie și datorii. Pentru că (și ăsta e argumentul final) au niște salarii babane. Nesimțit de babane. Așa o fi? Hai să deschidem cutia cu analize.
Să începem prin definirea bugetarilor: salariații din sănătate, educație, administrație publică, asigurări sociale și armată, care sunt cuprinși în aceeași secțiune economică CAEN. Până aici, nimic special. Și hai să vedem cum stau lucrurile în Europa, această entitate pe care toți o agită împotriva României, ca pe o sperietoare. Am să iau câteva date, ca să nu scriu aici un tratat academic. România are 3200 de administrații locale. Portugalia, cu o jumătate de populație, are 3100, Cehia, cu o treime de populație, 6000. Iar Ungaria vecină și prietenă, tot cât noi, cu o sută mai multe. Cât despre steaua călăuzitoare, Germania are 11.000. Prima concluzie ar fi că nu avem un surplus de unități administrative, ci ne găsim undeva pe la mijloc. Nici prea, prea, nici foarte, foarte. Dar să vedem unde îi e greu voinicului, adică la numărul bugetarilor și raportul cu restul populației. România are 1,22 milioane de salariați bugetari. Micuța Belgie are 1,4 milioane, Cehia, 1,1 milioane, Austria, 1 milion, Portugalia, 1 milion. Să punem cireașa pe tort, Suedia are 1,7 milioane de bugetari. Sper că ați observat, am pus țări mai mici decât România, cu o populație de două, trei ori mai mică. Concluzia ar fi că nu avem nici aici un surplus, ci, după standardele statelor pe care le-am numit, un număr insuficient. Până aici, sper că a fost clar. Dar am să încerc să explic de ce țările mai mici au un număr mult mai mare de bugetari pe cap de locuitor. Imaginați-vă o școală de sat, cu un învățător. În clasa lui vin copii de la 7 la 11 ani. Nu are mulți, vreo șapte, că e satul mic și natalitatea se târâie. Peste două dealuri, în satul mai mare, alt învățător are douăzeci sau douăzeci și cinci de elevi. Este primul un profitor? Ar trebui dat afară? Comunitățile mici și mari au nevoie de administrație. Cine servește 500 de suflete poate servi și 1000. Asta nu înseamnă că acela care are în serviciu o comunitate mică e inutil și trebuie dat afară. Prin urmare, cu cât un stat e mai mic, cu atât are un aparat administrativ mai mare. De aceea, orice comparație e inutilă, iar alăturarea de statele mari, o eroare logică. Nu intru în organigrama pur administrativă, că am da, din nou, de surprize.
Concluzia e una simplă: România nu are nici un aparat administrativ supradimensionat și nici un număr nerezonabil de funcționari. Iluzia unui stat lipsit de administrație nici nu ar trebui s-o discutăm. Astfel de idei trăsnite e bine să circule exclusiv la crâșmă și prin visele umede ale ideologilor. E poarta spre abuz, monopol și anarhie.
Da, dar… Dar de ce au bugetarii salarii mai mari decât în mediul privat? Sug sîngele poporului! Doamne, bine e la stat! Sinecurica, sinecurică, tichetele, tichete, sporurile, sporuri, trai, neneacă! Aici chiar ar fi de discutat, pentru că ne întoarcem în timp, din nou, pe vremea lui Băsescu. În acea tristă perioadă a societății și economiei românești, circula liberă și nărăvașă ideea că în România trebuie să trăiască bine macroeconomia, iar poporul să-și pună pofta-n cui. „Nu cereți salarii mari! O să le cereți când macroeconomia va fi dodoloață. Românii nu merită. Ce-i luxul ăsta?” Teoria asta a sugrumat micii întreprinzători, micile industrii locale, micile afaceri. La sfârșitul lunii, cetățeanul constata că nu-i mai ajung banii să cumpere de la X, Y ori Z. Așa că mureau și ei, încet, în chinuri. Deși nu mi-am pus în minte să dau exemple, cred că ar trebui să menționez cazul Poloniei care a trecut criza stimulând consumul intern. Or, asta nu se poate face fără bani. Așa că inițiativa repetată de a crește salariul minim, de a crește veniturile populației proporțional cu munca depusă a dat roade neașteptate. Sper că nu mai e necesar să amintesc că la moi nu se muncește ca-n bancurile cu Dorel, ci, dimpotrivă, mai mult decât media europeană. Creșterea puterii de cumpărare a dus, împotriva părerii unanime a „dreptei”, la creșterea producției și a competitivității, iar consecința a fost și creșterea exportului, tocmai datoriră adaosului calitativ. Ceea ce supără pe unii este, însă discrepanța (reală) dintre salariile la stat și cele din privat. Numai că aici am următoarea observație. Nu salariile bugetarilor sunt mari, ci salariile din privat sunt (nu toate) mici. Departe de a distruge companii și antreprize prin creșterea salariului minim pe economie, patronii și acționarii văd că afacerile lor prosperă. Cinic vorbind, ar dori un profit și mai mare – și asta nu se poate realiza decât prin limitarea salariilor. Dar asta e altă poveste, de care țara noastră se îndepărtează din ce în ce mai repede.
Concluzia mea e una simplă: cei care doresc scăderea salariilor de la stat și alinierea lor în jos, nu în sus, au în vedere nu o echitate crescută, ci o Românie mai debilă. Dincolo de vorbele meșteșugite se ascunde o mare tristețe.
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
