Vi se pare normal ca băncile centrale să fie listate la Bursă? Bizar, nu?!, în ziua de azi, atunci când ne gândim la respectivele entități, automat le considerăm a fi instituții publice, aflate sub controlul statului. Cum ar putea lucrurile să stea altfel, devreme ce ele au monopol pe emisiunea de monedă, joacă rolul de împrumutători de ultima instanță ai băncilor comerciale și au și atribuții în supravegherea și reglementarea acestora?
Da, însă circumstanțele n-au fost dintotdeauna acestea. Și o reminiscență a vremurilor trecute e aceea că și în prezent există bănci centrale listate la burse, care au, deci, și acționari privați, persoane sau companii. Se tranzacționează la burse acțiunile băncilor centrale din Belgia, Grecia, Japonia, Elveția sau India.
Mentalitatea dominantă a zilelor noastre este aceea că funcțiile unei bănci centrale, pe care le-am enumerat succint mai sus, nu ar putea fi îndeplinite cu deplin echilibru și obiectivitate, în interesul general al societății, decât de o instituție publică, de stat.
Nu la fel gândeau elvețienii la începutul secolului XX, când și-au înființat-o pe a lor. În 1907, când a fost fondată, Băncii Naționale a Elveției i-a fost acordat monopolul emiterii de bancnote, activitate care, până atunci, era performată de către băncile private
Inițial s-a vrut ca bancă centrală să fie deținută de guvern, însă cetățenii cantoanelor au recuzat această idee la un referendum care a avut loc în 1897, ei respingând astfel “socialismul monetar și controlul de stat asupra politicilor de creditare”.
De atunci și până în prezent, structura acționariatului Băncii Naționale a Elveției a rămas aceeași. Astfel, 53% din acțiuni deținute de autoritățile locale cantonale din Elveția și de băncile controlate de acestea, 10% de alte instituții publice, iar 37% din titluri sunt în posesia unui număr de 2.185 de acționari privați.
Cel mai mare acționar privat este omul de afaceri Theo Sigert, care deține 5,95% din acțiunile băncii centrale elvețiene. Acțiunile ei se tranzacționează la Bursa din Zurich.
În Belgia sau Grecia, la înființare, băncile centrale erau controlate, din postură de acționari, de către băncile comerciale private din țările respective.
De exemplu, în Belgia, banca centrală a fost înființată în 1850, ca un monopol asupra producției de monedă, iar capitalul ei era controlat de băncile private. Însă, în 1948, statul belgian a efectuat o majorare de capital și, de atunci, controlează jumătate din acțiunile băncii, după ceea ce s-ar putea numi o “preluare ostilă”.
Dar, pentru că tot am adus în discuție Banca Belgiei, merită de amintit că Banca Națională a României a avut-o ca sursă de inspirație când a luat ființă, inclusiv prin faptul că era listată la bursă. BNR era o societate anonimă cu un capital social de 30 milioane de lei, eminamente românesc, și avea privilegiul exclusiv de a emite bilete de bancă la purtător.
Statul deținea o treime din capital, iar restul acțiunilor se aflau în posesia particularilor. Însă pentru a limita puterea de decizie a marilor acționari, în primul rând a statului, indiferent de numărul acțiunilor, nimeni nu avea dreptul la mai mult de zece voturi personal și zece voturi ca mandatar.
De la 30% cota de capital deținută de stat, în 1880, anul înființării, aceasta s-a redus la doar 10%, în 1925, când capitalul social s-a mărit la 100 milioane de lei împărțit în 200.000 de acțiuni nominative de câte 500 de lei.
În 1929, capitalul a crescut la 600 milioane prin includerea în acesta a 500 de milioane din rezerve. Valoarea celor 200.000 de acțiuni de 500 de lei s-a mărit la 3.000 de lei.
Din nefericire, Banca Națională a României a fost etatizată la 20 decembrie 1946, iar după ce a scăpat de regimul comunist a rămas tot în proprietatea statului.
În timp ce Banca Belgiei - „modelul” după care a fost creată BNR - continuă să aibă acțiunile cotate la Bursă.
