Timp de câțiva ani, prin școala generală și în primul an de liceu, am fost îndrăgostit de fata unui popă din comună. De una dintre ele, că avea două. Ba, ca să fiu sincer, le iubeam pe amândouă fără discriminări. Oricum, semănau foarte tare între ele.
Pe popă îl știam de când eram mic. Prima oară am auzit de el când mamaia ne-a povestit că cineva l-a înjunghiat noaptea pe o ulicioară. I-a băgat cuțitul în burtă, dar a scăpat. "L-a ajutat Dumnezeu", se minuna mamaia și își făcea o cruce mare. N-am știut niciodată dacă era adevărată treaba cu popa, însă și eu, și soră-mea, căpătaserăm de atunci un obicei ciudat: de câte ori mâncam ouă ochiuri, pe care mama le făcea moi, cum ne plăcea nouă, înfigeam furculița în gălbenuș și strigam:
- Așa l-au înjunghiat și pe popa!
Eram mici, în școala primară, și tata se temea că n-o să se aleagă nimic de noi. Îmi trăgea câte-o scatoalcă în cap, iar pe soră-mea o certa mai cu milă. Dar nu ne păsa, pentru că și atunci când ne abțineam, ne uitam unul la altul cu furculițele ridicate amenințător deasupra ouălor și ne tăvăleam de râs fără să spunem nimic, ca și cum am fi făcut cel mai amuzant lucru din lume. Tata se enerva, pentru că știa la ce ne gândim, dar n-avea motiv să ne persecute.
Popa a mai trăit ani buni după incident. Am mai crescut și eu și am ajuns ca, atunci când îl vedeam, să-mi vină în minte cele două fete frumoase ale lui, nu oul ochi înjunghiat din farfurie. În noaptea de Înviere băteam la picior șapte sate ca să ajung la biserica în care ținea slujba, deși la mine în sat era o biserică mai frumoasă și un popă mult mai carismatic.
Cum intram în biserică, măturam cu privirea mulțimea de oameni. Undeva, în față, aproape de popă, în zona care la fotbal s-ar numi tribuna oficială, stăteau pioase fetele, una lângă alta, cu lumânări în mâini. Eu prindeam de fiecare dată loc la peluză și trebuia să fac slalom printre babe ca să ajung în preajma lor, dar niciodată nu m-au învrednicit, măcar, cu vreo privire. După câteva zeci de minute, îmi pierdeam răbdarea, tropăiam și vorbeam tare dacă în apropierea mea se întâmpla să se nimerească vreun cunoscut. Apoi mă plictiseam și ieșeam.
Undeva, afară, în spatele bisericii, se adunau de fiecare dată tineri care fumau mult și beau vin. Beam și eu, iar prin aburii optimiști ai alcoolului, fetele popii nu mi se mai păreau atât de distante.
- Cine are curaj să intre în cimitir și să pună o țigară pe ultimul mormânt, ăla de lângă pădure?, a întrebat cineva.
- Și-apoi mergem toți să verificăm, a zis un altul.
- Mă duc eu, am spus făcând pe cocoșul și le-am explicat că nu există nici Dumnezeu, nici draci, iar morții nu se mai scoală din groapă.
Am pornit printre crucile albe, pășind cu grijă, ca să nu calc pe morminte. Pe ultima cruce am pus ușor țigara, ca să nu alunece, și am făcut stânga-mprejur. Am mers doar câțiva metri când am văzut o mogâldeață ghemuită lângă o cruce mică de lemn, trăgând dintr-o țigară. Era de vârsta mea, fuseserăm colegi la generală, iar tatăl lui murise cu un an în urmă. De-atunci se luase de băutură și trecea tot mai rar pe la liceu. M-am dus la el și mi-a întins o sticlă de plastic, plină cu vin. Am băut împreună în liniște timp de câteva minute.
- Bă, ia spune sincer, tu crezi că tata, de-acolo, de unde e, mă vede?, m-a întrebat dintr-odată cu glas răgușit, de om bătrân și beat.
- Te vede pe dracu’, i-am răspuns eu. E deja pământ la ora asta.
A tăcut și și-a mai aprins o țigară. Mă plictisea, așa că l-am lăsat acolo și am intrat în biserică, printre oamenii care murmurau “Hristos a înviat din morți” și își ocroteau lumânările aprinse, ca și cum ar fi avut în palme ceva prețios și fragil. Fetele popii cântau și ele, cu fețele în pământ, și mi s-a părut că preoteasa m-a privit urâcios cum le sorb din ochi. Mi-am dat seama că locul meu nu era acolo și am luat-o la pas, prin noapte, spre casă.
Apoi, nu prea am mai dat pe la biserică în nopțile de Înviere, dar, de fiecare dată, m-am simțit ca și cum ceva important mi-ar fi scăpat printre degete. Ca și cum aș fi pierdut un lucru pe care nu-l pot defini. Nu era vorba de un popă care citea mecanic dintr-o carte lucruri în care poate că nici el nu credea și la care nici măcar nu mai eram atent. Niciodată n-am crezut că popa e reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, ci doar un om, mai bun sau mai rău, care se supără dacă te uiți după fetele lui, iar dacă cineva îl împunge cu cuțitul în burtă, nu are pe dedesubt nicio armură care să-l apere. Nu el aduce lumina divină în biserică și nici în casele oamenilor, dacă vine din poartă în poartă. Nu era vorba nici măcar de biserica în sine și nici de lumânările aprinse și mirosul de tămâie.
Abia acum, când nu mai putem ieși în lume, am înțeles ce-mi lipsea în nopțile de înviere în care n-am mai trecut pe la biserică. Îmi lipsea mulțimea de oameni, tineri, bătrâni și copii, cântând înghesuiți unul în altul, unii foarte credincioși, alții deloc, dar care adunați așa, suflet lângă suflet, se transformau într-un fel de antenă uriașă ce capta, parcă, un pic de semnal divin. Nu e deloc ușor să-l găsești pe Dumnezeu, chiar și o singură dată pe an și chiar și preț de o clipă. Nu e simplu. Nu e ca și cum ai înjunghia un ou. "Vă mai spun iarăși că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri. Căci acolo unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, sunt și Eu în mijlocul lor“, spunea Iisus.
A trecut mai bine de un sfert de secol de când m-am întâlnit printre morminte cu colegul meu din școala generală. Și tatăl meu a murit între timp, a murit și popa, de inimă sau de cancer, iar fetele lui s-au măritat și au acum copii mari. Fostul coleg a căzut în patima băuturii, așa cum mi s-a întâmplat și mie câțiva ani mai târziu, doar că eu m-am oprit după o vreme. L-am văzut rar, de fiecare dată beat, încercănat și cu o figură de om hăituit, însă de o vreme îmi aduc aminte de el an de an, în noaptea de Înviere.
Dar știu că n-o să am niciodată curajul să-l caut și să-i spun adevărul: că acum cred că de-acolo, de unde e, tatăl lui îl vede.
