Momentul în care președintele României, cealaltă ramură a puterii executive, s-a dus să salute manifestanții în drumul lor către Guvern rămâne unul dintre momentele insolite din istoria țării. Un episod care rivalizează cu participarea la marșul stângiștilor din 1920, când însuși ministrul de interne de atunci s-a pus în fruntea celor care se îndreptau către reședința Regelui de la Cotroceni.
Reacție ciudată a fost și din partea cealaltă. Când manifestanții au ajuns în fața sediului partidului de guvernământ, șeful acestuia, într-un gest parcă desprins din balada Miorița, a jucat rolul baciului teleormănean, cerând retragerea jandarmilor din fața mulțimii.
Dacă tranziția puterii a fost parcă scoasă cu forcepsul la cumpăna dintre ani, etapa de anormalitate politică nu pare a se fi încheiat. Nu este vorba numai despre disensiunile dintre președintele ales în 2014 și noua putere, ci de formele uneori grotești pe care acest meci le îmbracă, întru conturarea unui tablou politic deșucheat.
Un episod „kinky” al acestui război politic îl găsesc a fi prezența președintelui Klaus Iohannis în mijlocul demostranților care protestau împotriva propunerilor de ordonanță de urgență privind grațierea și modificarea codului penal. Se presupune că omul cu cea mai înaltă demnitate în stat are alte mijloace instituționale de a-și prezenta punctul de vedere și alte platforme de comunicare pentru a-l prezenta publicului larg. Faptul că îl vedem în stradă deja este insolit.
Nu ar fi, însă, mult lucru, pentru că l-am mai văzut și în 2015 în rândul manifestanților, după cum și Traian Băsescu a mai bătut drumul până în Piața Universității. Ce este, însă, ieșit comun, acum președintele a fraternizat cu protestatarii care erau în drum către Guvernul României. Cel dintâi reprezentant al unei ramuri a Executivului mergând la o mișcare antiguvernamentală este un moment care va rămâne în istoria țării ca unul dintre cele cu totul exotice.
Amintiri din era revoluțiilor boșevice
Până acum, cel mai tare episod de acest tip l-am găsi a fi defilarea lui Nicolae Lupu, în 1920, deși era ministru de interne, în fruntea manifestanților stângiști care mărșăluiau către Palatul Cotrocenilor, unde se afla Regele Ferdinand.
Membru al facțiunii stângiste a Partidului Țărănesc, doctorul Lupu, nu și-a ascuns niciodată afilierea sa politică marxistă (ceea ce nu-l împiedica, însă, să încaseze bani frumoși în Consiliul de Administrație al Băncii Marmorosch Blank).
În guvernul coaliției ecletice dintre țărăniști, naționali și reprezentanți ai altor firmituri politice, format de Alexandru Vaida-Voevod pentru semnarea tratatelor de pace de la Paris, Nicolae Lupu a ajuns ministru de interne. Pe radarul său, a avut însă marea grevă generală din octombrie 1920, în care muncitorii au ieșit în stradă, puși în mișcare de liderii sindicali stângiști, pe fondul neajunsurilor economice imediat postbelice.
Unul dintre momentele de maximă tensiune a fost manifestația în care protestatarii au decis să se îndrepte către Palatul Cotroceni, reședința Regelui. Doctorul Lupu a spus că nu poate să nu fie solidar cu muncitorii și s-a pus în fruntea lor, cu batista roșie la piept. Dar era ministru de interne! Da, cel care trebuia să asigure ordinea mărșăluia în fruntea stângiștilor care manifestau contra Regelui.
La Palatul Cotroceni era panică. Garda regală a amplasat tunurile la porțile de intrare ale Palatului, neștiind la ce să se aștepte de la protestatarii în fruntea cărora se afla chiar șeful internelor. Pe cine să-l întrebe Majestatea Sa de ordinea în stat? Ministrul de resort era el însuși în fruntea celor care prezumtiv atentau la liniștea publică.
Dacă vi se pare puțin, trebuie să explicăm contextul. Era fix la 3 ani de la Revoluția Bolșevică și la alți 2 ani de când Germania, care nu a pierdut războiul mondial pe front, sucombase sub revoluția de la Berlin condusă de liderii stângiști Karl Liebknecht și Rosa Luxemburg. Ungaria însăși fusese răvășită de o astfel de revoluție bolșevică a lui Bela Kun și cu doar un an și jumătate înainte tocmai se întâmplase un regicid, uciderea de către comuniști a țarului Rusiei Nicolae al II-lea.
Nu mai departe de luna august a acelui an, cel de-al doilea Congres al Internaționalei Socialiste însușise teza leninistă și troțkistă de organizare a unor revoluții proletare în țările Europei. Greva din 1920 a fost, de altfel, un rezultat al instrucțiunilor Komintern-ului. Ei bine, la o astfel de mișcare a fost chiar ministrul de interne. Este unul dintre momentele cele mai insolite ale istoriei României.
De la batista roșie, la geaca roșie
Nu s-a întâmplat atunci nimic, din fericire. Marșul s-a încheiat fără confruntări și fără vărsări de sânge. La fel, momentul de la finele săptămânii trecute nu ne-a fost răpit din ridicolul său de o tragedie. Protestatarii nu au luat cu asalt Guvernul, nu au fost incidente care să-l facă pe Iohannis să fi participat la o mișcare cu accente anarhice.
Defilarea, culmea cu geacă roșie, a președintelui, seamănă, însă, izbitor cu prezența doctorului Lupu, cu batistă roșie la piept, în fruntea manifestanților stângiști acum aproape 100 de ani, pe vremea lui Lenin.
Mioriță laie, laie-bucălaie, vin’ de devastează de te enervează
Și pentru ca nebunia să fie completă, reacția din cealaltă tabără este pe măsură. În marșul lor, de acum fără președinte, manifestanții ajung și în fața sediului partidului de guvernământ. “Mineriadăă!", strigă unii, amintintindu-și de devastările sediilor partidelor istorice din iunie 1990. Nu a fost așa ceva. Protestatarii s-au limitat la scandări.
Dar mai știi ce se putea întâmpla... Totdeauna sunt minți înfierbântate sau nu știi cum se pun în mișcare mulțimile. Aici rămâne insolită decizia președintelui social-democraților, Liviu Dragnea, una desprinsă, parcă, din balada Miorița. El i-a cerut ministrului de interne să retragă jandarmii din fața sediului partidului. Cică „PSD e apărat de ideile lui politice, de programul de guvernare și de suportul popular”.
Ca și pe vremea doctorului Lupu, lucrurile s-au terminat cu bine, exact precum în piesele lui Caragiale. Avem darul împărtășirii din paradox, dar România rămâne puțin ofertantă pentru exportatorii de revoluții de extremă stânga precum Lenin și Soros.
