Nenorocirea, la noi, e că fiecare are răspuns la orice. Dacă stau să mă gândesc mai bine, răspunsurile chiar vin înaintea întrebărilor, de parcă inșii ar fi conectați la un supercalculator, care le transmite drept în neuron ce întrebare urmează. Răspunsul țâșnește la foc automat. Rezultatul e o gălăgie de păreri, în care oamenii politici își vâră coada și își fixează prada. Or, luați la bani mărunți, nimeni nu le știe pe toate. Însă, în România, a nu ști ceva, orice, e un păcat de moarte.
Printre cei care nu știu mă număr și eu. Sunt lucruri la care mă pricep bine, la altele, așa și-așa, iar la unele sunt bâtă. Și nu mi-e rușine s-o recunosc. Însă există pe lume și lucruri și fapte pe care le putem interpreta corect, cu ajutorul informațiilor din alte discipline. Important e să apelăm la ele. Iar în unele, dificile rău, nu putem răzbi fără experiență. Faptul că te-ai frecat de atâția inși, ai trăit atâtea evenimente, ai pățit-o de atâtea ori poate fi de ajutor într-un anumit moment. Și există și prieteni care știu.
Vă dau un exemplu. În 2010, ministru Pogea spulberă cu o lege (forfetarul) zeci, sute de mii de întreprinderi mici sau afaceri de familie. Nu e nici un secret. Se blocase consumul, oamenii se căutau prin buzunare și nu mai mișca nimic. Micile afaceri intraseră în hibernare, așteptau primăvara financiară. Și ce s-a gândit ministrul? Ia să-i impozităm în avans pe ăștia și dacă au, și dacă n-au, îi domesticim.
Acuma, nu spun că printre firmuțele astea nu erau și țepe. Doar că numărul piticilor economici care nu mai aduceau nimic la bugetul de stat era, cum v-am spus, de sute de mii. Mi-a fost dat să mă întâlnesc într-o emisiune cu ditamai ministrul, eu, un zero economic. Da, cam zero, doar că aveam de partea mea experiența directă, discuțiile, întâmplările falimentele amicilor mei, povestite cu năduf, la vreo crâșmă. Pogea s-a lăudat că va strânge trei sute de milioane de euro (și se pare că socoteala a fost corectă). Eu, însă, l-am averizat că anul următor nu va mai încasa nimic și că va trebui să plătească cel puțin 50.000 de ajutoare de șomaj, banii înapoi. Ce să vezi? Ageamiul a avut dreptate.
La fel, în 2017, guvernul PSD vine cu niște măsuri fiscale. Am întrebat în dreapta și-n stânga, îmi poate explica în ce constau? Unii mi-au explicat pe îndelete, punct cu punct, să priceapă prostul de mine, alții s-au lansat în teorii complexe. Leul se va prăbuși, oamenii vor fugi din România, urmează falimente, împrumuturi copleșitoare, salarii care nu se susțin și tot tacâmul. Printre vestitorii colapsului se afla, drace!, Cîțu. El era specialistul numărul 1 – și cel mai vocal. Ce a urmat? Exact inversul predicțiilor. Pățit, știam deja că experții (nu toți) servesc o cauză politică și că, doar cu un pic de papagal, fac din alb negru și din noapte zi. Cu asta nu vreau să zic că guvernarea PSD a fost bună, păcatele mele, doar că, privind în urmă, a fost mai bună decât cea actuală, măcar dacă ne referim numai la economie.
De câteva luni se discută despre noul cod fiscal. Iar părerile (politice, firește) îmi amintesc de apocalipsa din 2017. Asta m-a făcut și curios, și suspicios. În lumea editurilor, contabilii deja socoteau prețul cărții cu 19%. Concluzia a fost una, dezastru. Am întrebat în dreapta și-n stânga, de unde știu? Întotdeauna le spusese asta cineva de încredere. Nu i-am crezut. De ce? Pârdalnica de logică. Dacă prețul cărților crește cu 14%, vânzările scad la jumătate, iar la bugetul statului intră sub 10 milioane, o sumă ridicolă. Or, România are nevoie ca de aer de vreo zece miliarde de euro. Dar cine era-n fruntea criticilor? Iaca poznă, chiar PNL (că USR nu mai contează). Adică guvernul care a îndatorat România de la 35% din PIB la 50%. Deh, de-ale politicii.
Acum să venim la oile noastre. Ce am înțeles eu că e bine și ce am înțeles că e rău? La microîntreprinderi este clar, cine se încadrează între anumite limite, se va reduce numărul plătitorilor de impozit pe venit destul de mult. Măsura e însă cam păguboasă, mulți vor prefera să funcționeze la negru sau să-și fracționeze activitatea în mai multe societăți, ca să nu depășească pragul. Dar nu e moarte de om. Impozitul de 16% este foarte păgubos pentru prestatorii de servicii. Ei nu au dreptul să facă prea multe cheltuieli, deci deducerile vor fi extrem de mici. Vor fi trecuți de la aproximativ 7.000-9.000 de lei impozit micro pe un trimestru la peste 50.000 lei impozit pe profit. Aici, Houston, avem o problemă. Fără un venit constant, se prăbușesc. Impozitul pe salarii în IT la salarii de peste 10.000 de lei este cam OK, extrem de puțini lucrători din domeniu aveau parte de beneficii.
Dar e nășpuleț. De ce? Banii li se scad din netul încasat. Scăderea e semnificativă, dacă la un brut de 10.000 de lei nu se mai aplică nicio facilitate, or, mulți au mărit salariile să atragă salariați fideli. Nu știu și nimeni nu știe ce se va întâmpla. E bine că TVA urcă la 19% la sălile de sport, era ridicolă cota de 5%. Impozitul pe avere e mai mult praf în ochi, pentru că se aplică doar la diferența dintre valoarea declarată a locuinței și cota de piață și doar la casele cu valoare mai mare de 2.550.000 lei și, cel mai important, nu se ia în considerație valoarea cumulată a tuturor proprietăților individului.
Trai, neneacă. Cresc mult (nu mult, enorm) amenzile și, dacă s-ar aplica corect, ar dispărea mulți patroni care cred că au doar drepturi, fără obligații. Impozitul pentru firmele mari va mai produce niște scumpiri (probabil, dar nu sunt sigur), dar e bun în esență (aici mă deosebesc de toți comentatorii care plâng de mila multinaționalelor). Cu băncile, hai să îmi dau cu părerea, măsura e bună, doar să nu ducă la o nesimțire și mai mare. Aflați de la mine: băncile nu pierd niciodată din profit, altfel și-ar pierde scopul.
Și hai și la subsol, la cultură și știință. Instituturile și stațiunile de cercetare sunt în pericol, aici cred că vom pierde mult pe termen lung (dar e loc de întors, cu o rectificare, astea sunt ultimele speranțe de tehnologie indigenă). La instituțiile de cultură se amână niște comasări și desființări, dar nu scapă de tot. Ce e prost de cei care vor trece de la ministere în subordinea consiliilor județene. Acolo să te ții învârteli (doar dacă nu dă centrul semne de nervozitate, dar știți cum e în provincie, unchiu’ Viorel, tanti Aglaia și nașu’ Pandelică se încălzesc pe margine). La drepturi de autor s-a umblat ceva, nu exagerat, dar… aici vine pălitura de osândă. Va fi o creștere de taxă, datorită faptului că scade pragul veniturilor pentru care se aplică (6 salarii minime în loc de 12) precum și cotele diferențiate până la 24 de salarii minime (înainte maximul era tot 12). Fiecare e invitat să-și facă socotelile.
Nu se spune nimic de reducerea drepturilor nejustificabile pe care le au politicienii, de banii care merg la partide, de pensiile speciale. Aici e tăcere mormânt. Să trăiți, am înțeles. A, și ar mai fi ceva: plata cu cardul și limitarea plăților cu monedă e o măsură bună, dacă ne uităm la gentuțele cu bani care zburdă prin teritoriu. Probabil AUR va fi în spume.
Cam despre asta a fost vorba. Când vă spune cineva că e mai bine ca vreodată, dați-l cu capul de ăl de zice că e mai rău. Vor ajunge la un punct comun, cucuiul. Dar ceva trebuia făcut, chit că doare, pe ici, pe colo. România și-a bătut joc de bani doi ani de-a rândul, na, că a venit bilanțul. Și-am încălecat pe-o șa…
„Alo! Alo! Băiete, de unde știi tu toate astea?” Ah, am uitat să vă spun. Ca orice tufă de Veneția în economie-finanțe, am tot luat notițe de la prietenii pe care i-am întrebat. „Da’ ce prieteni ai, o să mă luați la refec, miniștri, experți, profesori?” Nu, cititorule curios, am vorbit cu salahorii. Cu ăia de la lopată și cazane, ăi de introduc în cuptorul calculatorului taxe, impozite, venituri, salarii. Ei știu cel mai bine unde suntem azi și acum.
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
