Încheiem o etapă prelungită de stare de urgență care a fost declarată pentru combaterea unei epidemii, dar care a sfârșit prin a fi mai degrabă o poveste despre confiscare de drepturi și libertăți, vătămare a economiei, șicanare sau chiar strivire a românilor în cele mai importante aspecte ale vieții sociale și individuale. Impactul medical văzut post-factum cu atât mai mult revelează măsurile ca disproporționate și cu efecte adverse care exced prezumtivele câștiguri ale frânării extinderii infecțiilor cu noul virus.
Ironia este ca ultima săptămână de restricții drastice să fi fost încadrată de Ziua Europei și trecerea într-o stare de alertă iarăși cu măsuri îndoielnice. Am marcat a 14-a zi de 9 mai ca membri în Uniunea Europeană – după un proces de integrare ca aspirație a României anilor ’90 de înscriere a țării în standardele de democrație și libertăți ale Vestului – într-o veritabilă tiranie medicală, în care românii au avut încălcări de drepturi de circulație sau la muncă pe care nici în regimul socialist de inspirație sovietică nu l-am avut.
Etapa parcursă își are corespondentul doar în ceaușism din punctul de vedere al aberației economice, îngrădirii libertăților individuale și propagandei stupide.
Încă de la jumătatea lunii martie, când încă nu era declarată starea de urgență, dar în întâmpinarea unor măsuri de restricție pe care le anticipam, am plecat către orașul natal Botoșani, unde am considerat că voi avea condiții mai bune să parcurg etapa de autoizolare și de muncă de acasă. Poate și frecventarea acelorași locuri cu cele ale anilor de școală, suprapusă cu măsurile de restricție draconice, mi-a adus în minte crâmpeie din trecut.
Spre deosebire de tinerii frumoși și cândva liberi, dar aflați într-o etapă prelungită de arest la domiciliu, eu am prins cu ochi destul de conștienți a 2-a parte a anilor ’80, cea mai grea perioadă a dictaturii lui Ceaușescu, marcată de dificultăți economice, îngrădiri importante și propagandă deșănțată, într-un dezacord total cu realitatea trăită. Fără a fi doar retorică o comparație cu acei ani, enunț 7 motive pentru care m-am simțit în aceste săptămâni aruncat înapoi în etapa de criză maximă a regimului socialist.
1. Penuria programată
Ultima parte a anilor ’80 a fost marcată de constrângeri economice majore, reflectată din serviciile proaste în care tot mai puțini își dădeau silința pentru ceva de calitate și absența unor produse de bază. Laptele îl cumpărai dacă aveai pe cineva în magazin să ți-l dea prin ușa din spate, carnea abia se găsea, produse din import precum măsline sau banane le vedeai o dată la 2 ani, zahărul și uleiul erau pe cartelă, pâinea era de proastă calitate pentru că muncitorii din fabrică furau făina, iar ca să o găsesc fugăream orașul pe la vreo 3-4 centre în baza zvonurilor că „s-a adus”.
Combustibilul era, de asemenea, raționalizat, iar deplasarea individuală îngreunată. În case era frig; încălzirea era oprită sistematic pentru a asigura necesarul industriei, și ținerea unui control asupra consumului energetic. Apa caldă era de 2 ori pe săptămână și doar câte 3 ore, dar am traversat etape în care nu am avut deloc nici luni de zile la rând. Curentul electric se oprea neanunțat, cu aceleași obiective.
Ironia este că nimic din toate acestea nu era necesar. Așa cum era acea economie, își putea permite să hrănească decent populația, să asigure o serie de importuri, să țină căldură în case sau să lase benzina la liber. Penuria, însă, era programată. Regimul avea prioritatea de a achita cât mai repede datoria externă, fără a sacrifica investiții megalomanice precum Casa Poporului sau Canalul Dunăre-Marea Neagră care înghițeau lichiditatea întregii economii.
În oglindă, nimic din ce se întâmplă acum nu impunea prăbușirea abruptă a economiei. Noul coromavirus nu a incapacitat categorii largi de muncitori, iar date empirice arată post-factum că funcționarea, spre exemplu, a centrelor de retail și alimentare nu a antrenat o creștere explozivă a numărului de îmbolnăviri.
Guvernanții au ales însă penuria programată: restricții de circulație, oprirea unor capacități de producție, blocaje sectoriale, ținerea în casă a unor persoane în deplină capacitate și care au fost privați de exercitarea în întreg a dreptului de muncă pentru a-și asigura un trai bun. Accesul la o serie de servicii, posibilitatea de a te deplasa între localități, toate sunt suspendate prin ordin de la autoritatea de stat, fără ca agenți economici să fi fost nevoiți să facă acest lucru. Restricțiile arbitrare, generalizate, disproporționate aduc economia în recesiune și populația sub amenințarea unui nou val de sărăcire; este penuria programată.
2. Restricțiile de circulație și deplasarea cu voie de la stăpânire
Am luat-o ca pe un dat în ultimele 3 decenii, dar libertatea de deplasare totală este un mare câștig față de regimul socialist. De la jumătatea anilor 2000 am uitat inclusiv cum e să zgâriem pe la uși pentru a merge în țările dezvoltate din Vest. Totuși, în vremea ceaușismului, chiar dacă circulația era în mare la liber, erai conștient că oricând puteai fi legitimat, iar un milițian îți va cere explicații despre motivul deplasării.
Orice era circulație după miezul nopții aproape atrăgea de la sine o verificare a buletinului. Un amic își amintea cum vara la mare umbla cu prietenii seara pe plajă în slip, dar cu ciorapi pentru a avea unde să-și țină totuși buletinul care îi era cerut constant de patrulele vigilente. La un moment dat, a fost reținut la miliție, și în prezența securistului, pentru că avea o prietenă cu nume rusesc. Ea era româncă de origine evreiască, dar el avea dificultăți să demonstreze că nu a avut contact cu o străină din Uniunea Sovietică și interogatoriul se prelungea agonizant.
Eu însumi îmi amintesc, la jumătatea anilor ’90, poliția păstrând reflexele vechi, încă mai legitima foarte frecvent oamenii dacă era trecut de miezul nopții.
În anii de școală generală aveam la uniformă numărul matricol 706 cu însemnele instituției de învățământ și oarecum eram conștienți că o deviere mai mare de la drumul spre casă ne poate atrage o verificare din partea organelor de ordine să vadă dacă nu suntem „chiulăi”.
Totuși, ordinele de restricție ale acestei perioade sunt cu mult peste orice a fost îngrădire de deplasare pe vremea lui Ceaușescu și atât de mult în afara principiilor libertății individuale încât nu pot fi justificate de nicio pandemie. Amenzile colosale, interdicțiile de a-ți vedea rude și cunoscuți, sistarea deplasărilor după ora 22.00 (fără prea multă logică), prestabilirea unui parcurs și înscrierea lui într-un bilet de voie cu antete guvernamentale, oprirea trenurilor între localități sunt toate îngrădiri pe care nici în anii ceaușismului nu le-am trăit. De peste 30 de ani nu am mai știut ce este aceea să mă asigur că sunt în regulă dacă ies pe stradă, dar am trăit-o în aceste săptămâni.
3. Propaganda
Peisajului de penurie și restricții a anilor ’80 i se contrapunea o propagandă stupidă, în răspăr față de orice știai în realitate. Liderul suprem Ceaușescu, Partidul Comunist vegheau la bunăstarea noastră, iar reprezentanți ai diverselor categorii sociale nu conteneau să spună în mesajele oficiale cât suntem de fericiți. Chiar dacă știai că totul e o prostie, nu te puteai pune de-a curmezișul acestei narațiuni pentru că veneau consecințele.
Etapa pe care o traversăm o găsesc, la fel, una a propagandei deșănțate, a exagerărilor, a plecării în fața noului coronavirus și a predicării acceptării celor mai absurde măsuri în numele acestui idol. Canalele media s-au transformat într-un veritabil „COVID TV”, terțe subiecte nu mai există, panica este parcă desprinsă din Conu’ Leonida, iar morții sunt adunați ca steagurile lui Pristanda, pentru ca listele de decese să fie recitate cu morgă solemnă la Ferpar TV.
Clișee cu „oamenii din linia întâi”, proiectări stupide precum că ești „erou” dacă #Stai acasă!, înfierări ale „inconștienților”, isterii privind măști, ventilatoare și spitale de campanie de care nicicând n-a fost nevoie și asumări catastrofice, infirmate de evoluția bolii. Este peisajul precar din media, în care nimeni nu mai pune întrebările ontologice, greu îi găsești pe cei care pun la îndoială versiunile oficiale.
Și Doamne Ferește să o faci! Este limpede că avem o veritabilă ortodoxie a COVIDULUI, în care deviaționiștii nu sunt acceptați. Chiar și atunci când modelele matematice despre propagarea molimei sunt infirmate, iar asumarea de bază pentru impunerea restricțiilor – să nu covârșim sistemul medical – este contrazisă empiric pretutindeni în lume, nu suntem dispuși să ne depărtăm măcar cu un metru din linia trasată pentru atacarea virusului de Partidul Comunist Chinez.
Spectacolele TV sunt deșănțate. Vine știrea, urmează comentariul catastrofal, ți se dau speranțe pentru nu știu ce vaccin despre care nu e clar că poate fi cândva în viitorul apropiat fabricat, apoi vine numaidecât reportajul din „focar”, o jelanie despre cum suntem afectați și, schizofrenic, apeluri la rămânerea în case promovate în același timp cu invocarea drobului de sare al recesiunii. Când ești prea disperat – hei!, vine anticorpul. Nu e clar cu ce te va ajuta, dar o infuzie de optimism nu strică. Stresul crește din nou pentru că este citită ceremonios lista deceselor. Vin raportările despre celebritățile îmbolnăvite, dar și mesajele de îmbărbătare de la acestea. Amenințări cu amenzi, cu sechelele pe termen lung ale bolii, cu infectarea rudelor. Dar nu e rău să pigmentăm și cu italienii care cântă la balcoane și un clip muzical din Spania. Dacă asta nu e propagandă, eu nu mai știu ce e propagandă!
Chiar și dacă alegi să închizi televizorul ești asaltat. YouTube te atenționează să urmărești clipurile instituțiilor de stat despre COVID, din megafonul mașinii unui parc de distracție ți se recită despre molimă, iar în magazin emisia postului de radio se oprește pentru a transmite că noul coronavirus este „cel mai mare pericol” pe care l-a traversat vreodată România. O stupizenie pentru că atunci ce să mai spunem despre 1917-1918, când țara era redusă la Moldova, Bucureștii erau sub ocupație germană, frontul de sud era ținut cu soldați în izmene, gripa spaniolă, dar mai ales tifosul exantematic făceau ravagii, iar dezertorii ruși cutreierau satele, veritabile bande de tâlhari? La fel, în anii ’40-’50 au avut rapturi teritoriale, război, bombardamente anglo-americane, refugii, ocupație sovietică, distrugeri de avuție prin naționalizări și hiperinfație, foamete, încarcerări masive.
4. Raportările la hectar
În anii ’80 economia gâfâia, dar „mărețul conducător” voia noi informații despre cum construcția socialismului avansa implacabil. Pasionat de agricultură, Ceaușescu aștepta noi creșteri ale producției la hectar, iar întru întâmpinarea acestei dorințe, raportările, de cele mai multe ori false, veneau necontenit.
Era o veritabilă „întrecere socialistă” a „raportărilor la hectar” din partea micilor șefi slugarnici. Orice era intreprindere, instituție, chiar și un muzeu trebuia să vină să explice aportul la dezvoltarea multilaterală a României. Conducătorii sectoriali sau regionali își etalau rezultatele și apoi exprimau „prinosul de recunoștință” partidului și conducătorului suprem.
De săptămâni încerc aceeași senzație. Totul pentru COVID! Toți se înclină. Instituții, vedete, corporații, toți aduc sacrificii pe altarului noului coronavirus. O mică donație aici, o asigurare că se implică și iau toate măsurile pe dincolo, exprimări ale îngrijorărilor și a odelor pentru „cei din linia întâi”. O sarabandă clișee, de plecăciuni către autorități, o aderare la ortodoxia covidului și o bucurie la înscrierea în corul propagandei.
Vă mai amintiți cum umblau cu toții de nebuni după „contacții” primului italian cu coronavirus rătăcit până la noi? Și ce frenezie pentru declararea primului caz din Gorj care a 2-a zi a fost infirmat cu test negativ și a sfârșit prin a fi tratat cu ciorbă... Omul se jura că nu avea nimic și nici pe departe nu a fost lângă italian.
Apoi au apărut și primul parlamentar – neapărat cu grad de amiral – dar și un ofițer MAI, ambii pozitivi. Orice știre mergea așa: a fost testat pozitiv; în ultimele zile a avut numeroase contacte. O frenezie a notificărilor cu privire la noi cazuri demnă de „raportările la hectar” ale erei ceaușiste.
5. Bancurile ca formă de rezistență
În perioada lui Ceaușescu aveai penurie programată, îngrădiri de libertăți majore, propagandă până la refuz și teama de a nu devia de la ortodoxia partidului. Singurul debușeu îți rămânea în bancul politic.
În ultimele luni și săptămâni avem – expresie a aceleiași neputințe – o explozie a glumelor, caricaturilor și așa-numitelor „meme”, născocite la noi sau importate, care deplâng fie soarta în care ne aflăm, fie măsurile autorităților, uneori doar absurdul cu care ne confruntăm.
Parașutist care și-a uitat parașuta și urmează să moară de coronavirus.
De la datele false privind decesele, până la îngrămădirea în case în baza unor asumări nedovedite sau contrazise de-a dreptul, de la reglementările inaplicabile, până la coerciția disproporționată toate sunt contracarate prin umor și ironie, răspunsul inteligenței la represiunea brută.
6. Discrepanța între narațiunea oficială și realitatea trăită
Unul dintre bancuri spune că aceasta nu este o epidemie, ci un test de inteligență. Într-adevăr, pe măsură ce trece timpul se adună masa critică a celor care nu pot lua în serios narațiunea oficială, contrazisă de secvența întâmplărilor, de (in)adecvarea răspunsurilor, de ce știm că este precedent în istorie sau de episoadele trăite. Pur și simplu, între ce apare pe televizor sau de la instituții, pe de o parte, și realitate sau ce cred oamenii, pe de altă parte, se cască o prăpastie.
Este, iarăși, ceva care aveam în anii ’80. La televizor, spuneau că este „Epoca de Aur”, dar noi știam că e penurie, Nicolae Ceaușescu era „cel mai iubit fiu al poporului”, dar noi îl suduiam, la școală la ore îi adresam întrebări „tovarășei învățătoare”, dar acasă când ajungeam, mama mă întreba ce a spus doamna Galer. Și așa era, în instituții erau toți tovarăși și tovarășe, dar noi în particular vorbeam despre domnul Iftodi, doamna Farcaș, domnul Codilinshi, doamna Bardan.
Produse de bază abia se găseau în magazine, dar societatea era multilateral-dezvoltată. Elena Ceaușescu era „academician și chimist de renume mondial” în imaginea zugrăvită de propagandă, dar noi o știam drept „analfabeta”...
Etape de inadecvare între realitate și mesajul oficial au existat în permanență în ultimii 30 de ani. Nicicând însă nu a fost o așa crevasă deschisă între ortodoxia COVIDULUI, bombardamentul informațional al propagandei și ceea ce categorii largi de oameni cred cu adevărat.
Cea mai mare discrepanță este în ceea ce privește raportările deceselor. Deja, foarte probabil, în România am trecut de masa critică în care peste jumătate nu cred în raportările oficiale. O doamnă în vârstă se oprește în fața Bisericii Sfânta Parascheva din Botoșani, văzând fotografia cuiva decedat depus la capelă. „Și el a murit de coronavirus?”, îl întreabă pe unul din cei care lucrează la instituția de cult. Cum răspunsul este negativ, femeia comentează hâtru: „Asta poate pentru că dânsul a murit acasă. Că în rest, toți care mor la spital, îi trece la COVID.” Pleacă, dând din mână a lehamite. Cum orașul are legături puternice cu Italia, prin cei plecați la muncă acolo, iar povestea cu neregulile din raportările oficiale a venit destul de rapid din Peninsulă, percepția este extinsă.
De fapt, în ultimele 2 săptămâni, presiunea a fost așa de mare dinspre rețelele de socializare, încât a spart barajul unei media indolente, iar întrebările ajungând finalmente către oficiali, aceștia au admis că nici pe departe cei peste 1.000 de morți puși la statistica oficială privind COVID-19 nu au avut noua boală drept principală cauză a decesului.
În rest, întrebările curg. De unde vine virusul? Este din laborator? Ce se urmărește? L-au dat chinezii? Vine de la „globaliști”? Este pretextul pentru intrarea în criza economică? Vor să testeze până unde suntem dispuși să cedăm drepturi și libertăți? Vor să ne mute mai mult pe online? Este reașezare a raporturilor dintre marile puteri? Narațiunea principală cu virusul care vine de nicăieri, dar în numele lui modificăm viața și asumăm măsuri fără precedent, este tot mai mult respinsă de categorii largi din populație întrucât are găuri în secvența logică, iar unele decizii de interdicții sociale nu pot fi explicate din punct de vedere medical. Acoperirea mediatică a epidemiei și dimensiunea propagandei stârnește, iarăși, suspiciuni.
7. Cozile…
Și pentru că asemănarea de tablou cu anii ’80 trebuie să fie inclusiv vizuală, avem o realitate pe care o uitasem: cozile. Ca și cele din epoca ceaușistă, sunt formate artificial, acelea dintr-o penurie programată, iar cele de acum din reglementări absurde sau din măsuri de precauție disproporționate. De altfel, unele supermarketuri au revizuit parțial condițiile de intrare și de păstrare a distanțelor pentru că lungimea cozilor era mare, iar timpul de așteptare se prelungea până acolo unde alunga clienții.
Imaginea României absurde, importând din China, via Occident, un model pe care deja l-am cunoscut prin Ceaușescu acum 30-40 de ani, este foarte bine reflectată de reapariția cozilor...
