De când ne știm, la școală învățătura e organizată pe materii separate. Asta încă din prima clasă primară. Cu timpul, pe măsură ce avansăm spre gimnaziu, liceu și facultate, materiile nu fac decât să se înmulțească și să se specializeze tot mai mult. După ora de română, ieșim în pauză, ne facem mintea tabula rasa, după care intrăm la ora de matematică, pentru ceva cu totul diferit, și tot așa. Ziua, ca și cunoașterea, ne este fracturată. Nici nu ne imaginăm că între toate aceste materii există, poate, o legătură de profunzime, care ar trebui să ne fie revelată. Nici nu ne închipuim că lucrurile ar putea sta și altfel și că au și stat altfel, altădată.
Noroc că, din când în când, apare cineva care ne trage de mânecă.
"Disciplinele au apărut foarte târziu în istorie, s-au cristalizat abia în urmă cu câteva sute de ani, o imens de lungă perioadă de timp învățarea s-a făcut fără vreo împărțire pe discipline, iar evoluția educației unui copil ar trebui să fie în acord cu istoria. Împărțirea pe discipline la școala primară ese o piedică majoră în calea unei educații conforme cu nevoile vârstei respective. Abia la gimnaziu ar trebui să apară segmentarea pe discipline, dar nu ca acum, cu discipline care nu prea colaborează, nu comunică între ele, ci cu discipline aflate într-un metabolism puternic; iar clasele superioare ale liceului ar trebui să facă pași clari spre transgresarea granițelor disciplinare, spre transdisciplinaritate, fără de care nu se poate înțelege cultura ultimilor o sută de ani". Cuvintele aparțin profesorului și academicianului Solomon Marcus.
Fragmentarea radicală și artificială a cunoașterii nu face decât să ne obosească și să ne taie cheful de a învăța. Inevitabil, vom sfârși prin a ne putea concentra realmente doar pe câteva materii și în cele din urmă pe una singură. Sistemul actual de învățământ ne condamnă la specializare. Iar specializarea obținută în aceste condiții nu este câtuși de puțin o virtute și o binecuvântare, ci dimpotrivă, căci rezultatul nu este profunzimea, ci izolarea mentală.
Bineînțeles, propaganda care promovează actualul sistem susține că specializarea este cheia reușitei în carieră și că "asta se cere pe piața muncii". Dar lucrurile stau mai degrabă invers: sistemul de învățământ îi obligă pe angajatori să se mulțumească cu maximum a ceea ce pot obține în condițiile date, adică cu niște profesioniști care știu din ce în ce mai mult despre din ce în ce mai puțin.
Dacă ar fi cinstiți, angajatorii ar recunoaște că ar prefera niște angajați adaptabili, inspirați, capabili de soluții creative la problemele care apar, care să nu fie prizonierii unor matrici limitative preconcepute. Însă un astfel de profil profesional este, practic, imposibil de scos din școala zilelor noastre. Pentru că ar presupune un univers mult mai larg și mai deschis al cunoașterii, capacitatea de a sesiza și de a folosi legăturile intrinseci între discipline.
"Împărțirea pe discipline înainte de gimnaziu și practica unor discipline a căror interacțiune este slabă produc mari daune deschiderii orizontului școlarilor spre marile comori ale culturii, spre tradiții, spre istorie, de natură să vină în întâmpinarea nevoilor spirituale și sufletești ale vârstei școlare, a nevoii firești de reprezentare integrativă, holistică, a nevoii de a da un sens vieții", spune același Solomon Marcus.
Problema este că, în sistemul de învățământ de astăzi, dascălii înșiși suferă de boala specializării izolante, pe care nu fac decât să o transmită mai departe, perpetuând-o. Ei au încetat să fie niște pedagogi-formatori în adevăratul sens clasic al cuvântului, fiind reduși la statutul de intermediari aproape pasivi ai disciplinelor specializate izolate. Avem profesori, dar nu mai avem pedagogi. De aceea, din păcate, este nerealist să așteptăm de la ei reformarea în bine a sistemului.
Singura speranță sunt părinții. Cei mai mulți sunt nemulțumiți de actualul sistem de învățământ și ar vrea altceva, dar nu știu exact ce deocamdată. Știu doar că ar vrea mai mult control asupra procesului de învățare a copiilor, mai puține teme, mai puține teste, mai puțin stres și mai multă cunoaștere. Și mai ales ar vrea ca fiicele și fiii lor să învețe cu plăcere și să rămână cu lucruri esențiale în urma învățării, nu doar cu cunoștințe seci asimilate forțat pentru examene și după aceea uitate sau niciodată utilizate.
Iar până ce sistemul se va reforma suficient pentru a putea oferi așa ceva, o soluție de luat în calcul este homeschooling-ul. Poate părea ceva desuet, dar vechii preceptori și vechile guvernante chiar asta făceau: ofereau copiilor un corpus unitar de cunoaștere diversă, menit nu doar să transmită cunoștințe, ci și să formeze caracterul, precum și capacitatea de a gândi logic și de a sesiza nuanțe.
Și pentru că tot discutăm de această temă, poate că ar trebui să încheiem textul în cheie economică. Nassim Nicholas Taleb afirmă că Mama Natură nu iubește supraspecializarea pentru că limitează evoluția și slăbește animalele.
Ideea avantajului comparativ, descoperită de David Ricardo, și care stă în spatele globalizării, spune că țările ar trebui să se concentreze asupra a ceea ce fac mai bine. Așa că un stat trebuie să se specializeze în vinuri și altul în haine.
Dar ce se întâmplă cu producătorul de vinuri când prețurile oscilează? Îi va părea rău că e "captiv" în fabricarea unui singur produs și va ajunge la o concluzie opusă ideii lui Ricardo.
