Reflexele verbale condiționate ale mass media induc în public ideea că orice problemă trebuie rezolvată de către stat și că, în absența intervenției lui, oamenii n-ar fi capabili să-și îmbunătățească situația, ca niște bolnavi legați de pat. "Autoritățile! Ce fac autoritățile? De ce nu intervin?", auzim toată ziua la posturile tv. Ironia este că, de multe ori, se cere intervenția administrației de stat pentru rezolvarea problemelor chiar de ea, eventual sub o altă guvernare, dar acest aspect e ceva secundar.
Din categoria ticurilor verbale ale presei face parte și expresia "Statul pierde". Statul pierde nu știu câte miliarde de lei anual din cauza evaziunii fiscale. Statul pierde pentru că taxele, impozitele, contribuțiile și redevențele sunt prea mici. Statul pierde din cauza corupției. Statul pierde pentru că românii emigrează în căutarea unui trai mai bun. Statul pierde din cauza declinului demografic. Etc.
Evident, presupoziția nemărturisită a ideii că statul poate să piardă și chiar pierde este aceea că el se confundă cu societatea și e egal atât cu suma indistinctă a cetățenilor săi, cât și cu fiecare dintre noi. Altfel de ce ne-am revolta că statul pierde? De fapt, noi am fi cei păgubiți.
Și, pentru că statul pierde, nu avem bunurile publice pe care le vrem sau la calitatea pe care ne-o dorim: sănătate, învățământ, infrastructură, plase sociale de siguranță etc. Evaziunea fiscală, taxele prea mici, corupția, proasta guvernare sunt tot atâtea mâini care ne intră fradulos în buzunare și ni le golesc. De aceea suntem săraci, subdezvoltați, înapoiați. De aceea pensiile, ajutoarele de șomaj și alte ajutoare sociale sunt mici, de aceea sistemul sanitar de stat e în halul în care e.
Expresia "statul pierde" ar avea sens doar dacă raporturile noastre cu el ar fi de tip acționari-companie. Numai că lucrurile nu stau așa. Participațiile acționarilor la capitalul unei companii sunt pur voluntare, atât ca sume cu care se contribuie, cât și ca frecvență a contribuțiilor. În plus, deși o companie are și ea structuri intermediare între acționari și management, acționarii au imens mai multă putere de decizie directă. Nu doar că îi pot schimba mult mai ușor pe conducători, dar pot lua prin referendum (AGA) multe hotărâri privind politica firmei și modul în care se investește capitalul.
Taxele, în schimb, nu-s voluntare. N-avem nici un cuvânt de spus nici despre cât și când plătim, nici despre ce se face cu banii colectați. Iar evaziunea nu e decât un reflex de apărare, o tentativă de a-ți reduce pierderile financiare pe care ți le cauzează impozitarea. În acest context, trebuie să fim conștienți că statul, în sine, nu-i o entitate separată de indivizii care-l compun și ai căror bani îi administrează, și în niciun caz n-ar trebuie să fie reprezentantul unor caste, ci să capaciteze elementele performante educațional pentru a-și stabilii niște linii de urmat ce depășesc ca orizont ciclul electoral.
