Forța oricărui sistem vine din capacitatea sa de a anticipa. Pe cale de consecință, sistemul devine vulnerabil mai ales atunci când nu reușește să înțeleagă totul sau aproape totul. Atunci când nu știe ce urmează, când nu poate simți măcar ce vor oamenii ca să știe ce să ofere sau să mintă că va oferi, sistemul tremură din toate încheieturile. Zilele acestea are motive serioase să se teamă și este pentru prima dată în ultimii 26 de ani.
În 1989, românii au ieșit în stradă pentru că se săturaseră de comunism și de Nicolae Ceaușescu. Emanaților Revoluției le-a fost ușor să își dea seama ce vor cei din stradă (cantități mari din tot ceea ce le-a lipsit în timpul comunismului, de la ciocolată la libertate de exprimare sau iluzia unei libertăți) și, prin urmare, au reușit să manipuleze și să se impună.
Piața Universității s-a umplut , în câteva rânduri, la începutul anilor '90, cu tineri intelectuali revoltați că Ion Iliescu ducea România pe calea neocomunismului. Capii de atunci ai sistemului nu au avut decât să contrapună chipului liniștitor al lui Ion Iliescu, imaginea exploatatorului, puternic împământenită în mentalul românilor, trecuți prin 50 de ani de comunism. Dolarii, drogurile, banii falși închipuiți de specialiștii în dezinformare și găsiți de minerii salvatori la “peneleu” și “penețeu” au fost doar confirmarea faptului că burghezii nu și-au schimbat obiceiurile.
28 noiembrie - Profit Financial.forum
În lupta cu ”fascismul”, pentru majoritatea românilor nu a mai contat nici măcar sângele vărsat îin Piața Universității. Și sistemul a mers mai departe. Până în 1996, când încă un moment de revoltă avea să îl pună la treabă.
Încă o dată, lumea s-a ridicat împotriva lui Ion Iliescu. De data aceasta, sistemul și-a dat seama că are nevoie de un ”facelift” și l-a oferit poporului, pe post de Mesia, pe Emil Constantinescu, președintele pe care aveau să îl ucidă ritualic după patru ani. A fost mișcarea care a distrus, pe termen lung, puterea românilor de a se mai ridica împotriva cuiva. De atunci și până în 2012, exceptând mineriada din 2000 care a implicat doar o categorie precisă și foarte restrânsă a populației, nu au mai existat momente în care sistemul să fie pus serios sub presiune.
În 2012 , un nou tip de revoltă, dezvoltată pe Facebook și pe Twitter, a început să se contureze. Oameni tineri, educați și stabili din punct de vedere financiar, așadar greu de manipulat, au ieșit în stradă pentru ideile lor. Și totuși, sistemului nu i-a fost greu să treacă peste pentru că, și de această dată, se lupta pentru scopuri precise, fie că a fost vorba despre susținerea lui Raed Arafat, despre demiterea Guvernului Boc sau despre sistarea proiectului de la Roșia Montană ori a exploatărilor de gaze naturale prin fracturare hidraulică. Într-un final, sistemul a dat impresia că cedează ceva și a închis discuția.
Astăzi însă, zecile de mii de oameni strânși în Piața Universității, la Guvern sau la clubul Colectiv, locul celei mai mari tragedii care a lovit Bucureștiul în ultimii 30-40 de ani, strigă împotriva sistemului însuși. Nu este nimeni anume luat la țintă, nu se cere nimic concret. Acolo nu sunt nici oameni care mor de foame și nici neavizați care să poată fi ușor păcăliți cu o momeală de tip “soluția salvatoare”. Acolo sunt, mai ales, cei care țin în spate economia României, fie că o fac dintr-o multinațională sau din biroul propriei firme.
A plecat Ponta? Nu contează, nu ne păcăliți. Au plecat și Oprea și Piedone? Nu e suficient. Oamenii aceia rămân în stradă și strigă împotriva unui anume tip de comportament. Pentru ei nu există nicio diferență între Dragnea și Gorghiu, între Zgonea și Bușoi și mă tem că nici între Gâdea și Turcescu. Pur și simplu reacționează imediat ce se simt furați sau trădați și o vor face, cel mai probabil, în continuare. Asta îi omoară pe toți: servicii, clientelă politică și, mai ales, politicieni. Aceștia din urmă încep să își dea seama că oricând le poate veni rândul, iar cu Piața din 2015 nu se mai negociază.
Pe culoarele Palatului Parlamentului, pe la Guvern și prin sutele de instituții bugetare construite din și pentru șpagă, cea mai auzită întrebare zilele acestea este “Ce vor ăștia?”
