O trâmbiță sună peste Ocean pentru schimbări majore la nivelul primei puteri planetare. Campania pentru Casa Albă a candidatului republican Donald Trump a catalizat energii în societate și a trezit în establishment-ul american zone demult resemnate. Presiuni există pentru reîntoarcerea SUA către o politică mai aproape de cea tradițională, iar în plan extern aceasta înseamnă izolaționism.
După cum o victorie a lui Trump este greu de presupus că ar smuci radical America din implicarea sa globală, trecerea fiind mai degrabă treptată, la fel câștigarea alegerilor de Hillary Clinton ar putea fi insuficientă pentru a deturna o schimbare majoră de opinie la nivelul societății americane.
„Ce am început acum nu mai poate fi oprit!” Nu, nu sunt vorbele lui Trump. Este declarația candidatului de orientare libertariană Ron Paul după pierderea alegerilor primare în Partidul Republican în anul 2012. Conștient că nu era un candidat „cu șanse”, el își rezuma campania electorală pe care o considera o reușită tocmai prin coagularea masei critice la nivelul societății americane pentru a determina o schimbare a ceea ce poate fi perceput ca o rătăcire de la valorile tradiționale care au fondat națiunea americană.
Aparent, același val de nemulțumiri populare a fost escaladat și de Trump 4 ani mai târziu. Ceea ce era apreciat o închegare minimă de către Paul în 2012, s-a transformat deja într-o izbândă în interiorul Partidului Republican a lui Trump și o cursă cap la cap în fața contracandidatei democrate.
CITEȘTE ȘI Ce-i lipsește lui Cioloș ca să câștige alegerile: un Donald Trump Că votul pentru Trump este unul de protest al americanilor din clasa de mijloc nemulțumiți de economia ultimilor 15 ani este ceva deja larg acceptat. Regizorul și producătorul de documentare Michael Moore, favorabil democraților, afirma recent că o eventuală victorie a candidatului republican în alegeri ar reprezenta cea mai mare înjurătură din istoria umanității și că Trump este „cocktailul Molotov uman” pe care îl așteptau demult americanii pentru a-l arunca în cei care le-au furat viețile.
Este vorba însă mai mult decât de un vot de protest. Este chiar conturarea unei opoziții. O serie de lideri conservatori – mai mult sau mai puțin retrași în ultimii ani – părți ale establishment-ului aflate în adormire, au fost trezite de victoria puțin scontată anterior a lui Trump în primare.
Deschis împotriva tezelor globaliste
Dacă ne uităm la primele dezbateri pentru obținerea investiturii republicane de la finele anului trecut și de începutul lui 2016, discursul lui Trump este același din ultimii ani când nu se promova ca un lider politic și cu aceleași teme insolite: un zid la granița cu Mexicul, Obama s-a născut în Kenya, China își bate joc de noi, iar politicienii americani sunt incredibil de proști. Mesaje la limita simplismului, puternic trivializate.
Cu totul altfel arată Trump după victoria în primare. Este parcă preluat de părți nemulțumite din establishment. Mesajul se șlefuiește, țintele se conturează, intențiile reale ale lui Trump se revelează. Magnatul răsfățat devenit candidat cu șanse este explicit: „Americanism, iar nu globalism”. Este traducerea clară a lozincii „Punem America pe primul loc”, transmisă încă de la începutul campaniei.
CITEȘTE ȘI Nu lăsați popii să poarte rochii albe de mireasă! Înseamnă că SUA ale lui Trump nu ar vrea să-și mai însușească ambiții imperiale și ar rămâne în postura confortabilă de stăpâne ale Emisferei de Vest, cu granițe naturale ușor de apărat, fără rivali regionali de anvergură, cu resurse naturale la discreție, cu o economie pe pragul tehnologic, populație tânără și cu o etică a muncii egalată doar în Asia, însă fără balastul cheltueililor pentru pacificarea întregii lumi sau a conducerii de expediții de pedepsire în folosul multinaționalelor. Da, ne mai putem implica global, însă numai dacă este în interesul Americii – este mesajul lui Trump – nu ne interesează rezolvarea istoriei la nivel mondial.
Mesajul antiglobalist promovat de Ron Paul acum 4 ani și împărtășit și de omul clasat pe locul 2 în alegerile democrate, Bernie Sanders, a fost înălțat cu un nou stindard de Trump. Este o poziție ce pare insolită acum, însă el nu numai că este mai normal din perspectiva SUA având în vedere condițiile de mai sus, dar este și în linia tradițională a Părinților Fondatori ai Americii.
Puțini mai știu acum de tradiția izolaționistă a Americii
De fapt, SUA ca „jandarm mondial”, cu portavioane în toate colțurile lumii, cu imixtiuni ale CIA în procesele democratice ale altor state și cu ambasade dând povețe în toate republicile bananiere este deviația de la normalitatea istoriei americane, care este marcată de izolaționism.
Implicarea la nivel planetar a Americii oarecum s-a impus în realitatea postbelică, având în vedere ridicarea ca superputere a Uniunii Sovietice contrapusă unei Europe făcută pulbere de Al Doilea Război Mondial. SUA practic nu au avut de ales decât să-și asume un leadership al „lumii libere”.
Configurarea unei lumi unipolare, însă, în anii ’90, a determinat alunecarea Americii către o cale imperială, denunțată acum de Trump și de cei care i s-au raliat, reprezentanți ai unui curent de gândire în creștere.
Revoluția americană a fost ea însăși antiglobalistă
Principiul non-intervenției este unul intrinsec Statelor Unite ale Americii încă de la fondarea lor. Revoluția a reprezentat o eliberare a coloniilor de la Atlantic de sub puterea imperială britanică. Chiar pecetea acestei eliberări, Declarația de Independență, plasează răul în afara Americii, peste Ocean, iar formula repetitivă despre abuzurile regelui George al III-lea nu lasă niciun dubiu despre natura mișcării care a dus la formarea SUA.
Părinții Fondatori ai SUA au înțeles că nu este chip de dezvoltare a celor 13 colonii devenite state dacă vor gravita în jurul capitalului din Londra, dacă industria locală nu va beneficia de protecția tarifară în fața competitiției unui angrenaj economic mult mai puternic britanic și dacă nu vor ieși de sub incidența sistemului monetar imperial. Consecința este crearea noului stat federal, mișcare de sens opus globalizării economiei predicată de mâna invizibilă a lui Adam Smith de atunci și de neo-liberalismul actual.
Deși a primit un ajutor consistent în timpul Revoluției din partea Franței, SUA au stat departe de orice intervenție în războaiele napoleoniene. Acestea încă și mai mult au întărit convingerea establishment-ului noului stat în formare că nu au de ce se amesteca în Europa, continent prea complicat, dominat de conflicte periodice între națiuni foarte diferite, o sursă a răului.
Am zis! Fiecare cu emisfera lui!
Și pentru că această politică de delimitare trebuia să poarte un nume, s-a chemat „doctrina Monroe”. Statuată în 1823, aceasta poate fi rezumată până la trivializare astfel, mesaj deopotrivă pentru englezi, francezi, spanioli, olandezi, portughezi: „Noi americanii suntem stăpâni în emisfera vestică unde vrem să nu vă mai amestecați și vă promitem și că noi, la rândul nostru, nu vom avea ce căuta peste Atlantic, în Europa.”
Și s-au ținut de cuvânt! 100 de ani de izolaționism politic al unei țări care, la capătul acestui proces, avea deja economia cu cea mai performantă tehnologie. Abia Primul Război Mondial a adus SUA în Europa, și doar către finalul lui. În 1917, americanii intră și culeg laurii unui conflict în care pierderile au fost consumate masiv de europeni.
Au lăsat baltă negocierile de pace de la Paris
Președintele Woodrow Wilson este primul care are idei mondialiste și inițiază proiectul formării Societății Națiunilor, organism internațional conceput pentru prezervarea păcii și conlucrarea dintre țări. Comportamentul neimperial al Americii din secolul precedent i-a dat lui Wilson statura pentru a fi primit cu largă deschidere la Versailles, mesager al păcii, cu credibilitate pentru ambele tabere în conflict.
Este cunoscut episodul în care președintele american refuză invitațiile francezilor de a vizita orașele distruse de bombardamentele artileriei germane. „Mă duceți să văd roșu în fața ochilor!”, a răspuns el, conștient că trebuie să fie imparțial la negocierile tratatelor de pace.
CITEȘTE ȘI România, stat național-unitar-pișcotar SUA părăsesc, însă, intempestiv conferința de la Paris și refuză să semneze Pactul Societății Națiunilor a cărei idee au avut-o, dar a căror membri nu vor fi niciodată. Nu este ciorovăiala europenilor cea care i-a gonit pe americani. Este trâmbița izolaționistă sunată acasă.
Implicarea președintelui Wilson la Versailles este considerată ca supradimensionată și o încălcare a doctrinei Monroe. Opinia publică se răzvrătește, iar establishment-ul rebasculează masiv către izolaționism. Într-atât de puternică a fost ostilitatea față de aventurismul globalist al lui Wilson, încât democrații nu vor mai ajunge la putere decât după 12 ani, în 1933, prin Franklin Delano Rosevelt.
„Negustorii de moarte” au tras America în război, împotriva intereselor ei
Supranumit „leul din Idaho”, senatorul republican William Borah domină scena dezbaterii privind politica externă cu discursul său izolaționist. Nu este ceva lipsit de urmări. Opinia publică americană devine din ce în ce mai suspicioasă față de implicarea în războiul mondial.
Urmează o anchetă. Comisia Nye, care poartă numele senatorului din Dakota de Nord Gerald Nye și este dominată de izolaționiști, investighează în 1935-1936 cauzele intrării în conflict ale SUA. Concluziile congresmenilor sunt dure: SUA nu aveau niciun interes să meargă război, însă au fost „negustorii de moarte” - așa cum îi numește comisia pe reprezentanții sectorului de armament și pe bancherii de pe Wall Street - cei care au determinat intrarea Americii în stare de beligeranță cu Germania.
CITEȘTE ȘI Prostuții băncilor Între 1915 și ianuarie 1917, spune comisia, băncile americane au creditat cu 27 milioane dolari Germania pentru susținerea războiului, în timp ce în aceeași perioadă Marea Britanie și aliații ei au primit 2,3 miliarde dolari, aproape de 100 ori mai mult. Finanțarea disproporționată a uneia din tabere ar fi adus pierderi uriașe sistemului bancar american în cazul în care Germania ar fi câștigat războiul. Acesta este contextul în care lobby-ul bancar și cel al industriei de armament au convins Administrația Wilson să intre în război.
Vreau neutralitate, deci să fie prin lege!
După așa concluzie vine și apogeul izolaționismului american. În anii 1935, 1936, 1937 și 1939 sunt votate succesiv legi ale neutralității care practic interziceau executivului implicarea în orice conflict armat în Europa. Pare că americanii se legau singuri de mâini, însă opinia publică este covârșitor în favoarea acestei variante.
Prima încercare de a ieși de sub incidența acestor legi îi aparține lui Roosevelt care, pe 5 octombrie 1937, ține la Chicago așa-numitul „discurs de carantină”, în care spune că în Europa există țări care au alunecat spre autocrație și trebuie puse în carantină față de restul lumii. Este „un balon de încercare” pentru a se verifica în ce măsură opinia publică este dispusă la o alunecare măcar parțială de la neutralitatea totală. Încercare complet eșuată. Reacția este negativă. Americanii nu vor să audă de război!
Când și cum a ieșit America de sub doctrina izolaționistă
Legea Lend-Lease adoptată în martie 1941 avea să fie primul pas în afara legilor neutralității și permitea livrarea de armament către țări aflate în război (în principal Marea Britanie, Franța și URSS) după principiul „cash and carry” (doar cu banii jos și fără credite de pe Wall Street).
A fost nevoie de atacul de la Pearl Harbor pentru ca SUA să fie trasă în Al Doilea Război Mondial, mai întâi contra Japoniei. Și probabil nu ar fi fost o intrare totală de la început. Istoricii apreciază și acum ca pe una dintre marile greșeli ale lui Adolf Hitler aceea că a declarat război SUA. Altminteri, încă ar fi fost greu pentru Administrația Roosevelt să „vândă” americanilor implicarea într-un nou război în Europa.
CITEȘTE ȘI Am învins Birocrația! Consacrarea SUA ca primă putere a lumii avea să smulgă în etapa postbelică țara din tradiția sa izolaționistă, iar profilarea amenințării sovietice (devenită nucleară) a schimbat și abordarea în opinia publică, deși puseele anti-război apar periodic, de exemplu opoziția la conflictul din Vietnam.
Iluzia grandorii după 1990 a tras SUA într-o serie de războaie, cele mai multe nedeclarate de Congres, fie purtate local conform doctrinei neoconservatoare, fie în căutarea marilor confruntări strategice conform teoriei Marii Table de Șah a lui Zbigniew Brzezinski, care spune că o putere pentru a avea dominația mondială trebuie să controleze Eurasia.
Ce se întâmplă cu imperiul anglo-american?
Față de aceste excese globaliste, Donald Trump a reușit catalizeze, până acum, cele mai multe forțe, atât la nivelul opiniei publice, cât și a unei părți importante a establishment-ului american, nemulțumit de politicile agresive de la cumpăna dintre secole și de costurile aferente.
„Candidez să fiu președintele Americii, nu președintele lumii”, este explicit Trump. Pare insolit, dar de fapt face apel la o întoarcere la elemente înrădăcinate în conștiința americanilor. Cu siguranță că și dacă ar câștiga, SUA nu va coti brusc. Sunt oameni prea experimentați în conducerea Americii ca să știe că este nevoie de o tranziție amplă.
CITEȘTE ȘI Românii au stat cuminți față în față cu Obrăznicia Pământului Semințele schimbării par, însă, plantate, așa cum observa Ron Paul în urmă cu 4 ani. Nici dacă globaliștii ar avea câștig de cauză, probabil că nu ar avea prea mult spațiu să înainteze. Elanul de schimbare este deja mare și va fi potențat de întrebările născute într-o nouă criză la inevitabila boacănă bancară.
America ar urma să iasă de sub o politică străină ei, creată la presiunile Wall Street, odată cu traversarea capitalului financiar a Oceanului de la Londra la New York, acum 50-100 de ani. Este o ironie ca SUA, care s-au creat tocmai pentru a scăpa de imperiul britanic și de interesele City-ului londonez, să fi devenit centru al acelorași grupuri de interese, însă pustiirea neoliberală pare a redeștepta America. Trump este doar „trompeta” care sună strident pentru a vesti această schimbare a stării de spirit din societate.
Ce se înțelege în România din alegerile din SUA?
România în tot acest peisaj, din păcate, nu este nicăieri și nici măcar nu percepe ceva. Prea preocupați să fim docili, nici nu trece prin cap că s-ar putea să ne plece stăpânii. O prudență față de viitorul în Europa și față de relațiile cu vecinii ar fi indicată pentru cazul în care America chiar va reveni la izolaționism. Poate că vom striga de aici, dar nu ne va auzi nimeni în America, pentru că trompeta actualului sau viitorului Trump va suna prea puternic acolo pentru a-și chema băieții acasă („bring the boys home”).
Trebuie să evităm greșeala din anii ’30-’40 când am fost orbi față de demantelarea construcției Societăților Națiunilor și a sistemului de pace de la Versailles și am ignorat ridicarea Germaniei și Italiei ca barieră între aliații occidentali și noi, cu o putere ostilă la Răsărit.
Nicolae Titulescu a rămas vedetă pe o scenă în foc la Geneva, iar clasa politică blocată în marota „Anglia-Franța; Anglia-Franța; Anglia-Franța”. Nici când Franța, prin Louis Barthou, a schimbat politica în 1934 și a început să ne împingă în brațele URSS, în planul lor de încercuire a Germaniei, nu ne-am dat seama că suntem abandonați.
Anul 1940 a fost o crudă trezire la București. Franța a capitulat literalmente în zile, Anglia transformată în covor de bombe de aviația germană numai grija noastră nu o avea, Mica Înțelegere a implodat odată cu pierderea statalității Cehoslovaciei, iar Reich-ul ne voia în genunchi după refuzul constant al României de schimbare a alianței. Am rămas singuri cu agresiunea sovietică și ne-am supus arbitrajului de la Viena, decis de puterile reale ale regiunii pe care le ignorasem cu mirajul Societății Națiunilor. România Mare a fost pierdută. Anglia și Franța nu erau pe aproape să ne sară în ajutor în baza alianțelor.
Cine mai știe, de fapt, în România, istoria? Și cine este măcar în stare să înțeleagă ce vestește „trompeta” Trump?
