Pentru cine se face că nu a auzit o spun din nou. Sărbătorile creștine sunt utilizate pentru tunuri fiscale. S-au scumpit gazele și curentul asupra cărora „veghează” ANRE să nu le scadă prețul chiar și atunci când se ieftinesc pe piața internațională, benzina supraaccizată și mărfurile de bază controlate de carteluri, unde amenzile vor aduce venituri de zeci de euro la buget. Ceea ce înseamnă că Milton Friedman avea dreptate când afirma că inflația e o formă de taxare care n-are nevoie de legiferare. Ba chiar merită să vedem cât din aceasta se datorează creșterii economice record!
Dar tocmai pentru că se „vânează” perioadele cu cerere inelastică, următorul tun fiscal se profilează de Paște. Întrebarea e ce poziție ar trebui să aibă Biserica, în contextul în care conștientizează că politicul subjugă economic cu ajutorul sărbătorilor creștine? De ce forma de taxare care n-are nevoie de legi se manifestă doar de Nașterea și Învierea Domnului, nu și de Valentine’s Day, Mărțișor și Ziua Femeii?!
Bineînțeles însă că nici în aceste condiții Fiscul nu va fi mulțumit de colectare, chiar și atunci când salariații ajung să achite impuneri de 415 lei lunar, față de 245, cât alocă pentru alimente, în situația în care costurile fiscale se găseau la 309 lei în 2015! Și vor arăta, cu siguranță, către economia subterană, dacă românii vor îndrăzni cumva să-și ajusteze consumul taman de Învierea Mântuitorului, adică să se adreseze economiei subterane, ceea ce ar coincide cu o nouă majorare a numerarului în circulație la niveluri istorice.
Totuși înainte de a pleca “la lupta cea mare” cu economia informală e bine să conștientizeze că în România fiscalitatea e nedreaptă, ceea ce face să există o legătură directă între neachitarea impozitelor și lipsa de credibilitate. Cu alte cuvinte, economia necontabilizată e o formă de hedging. Când activitatea „la negru” reprezintă multe procente din PIB înseamnă că economia e administrată prost de guvern. Și e contraproductiv să faci educație cu bâta!
Iar dacă nu credeți ceea ce zic, haideți să ne reamintim vorbele lui Eugeniu Carada, fondatorul Băncii Naționale a României. Spusele lui, din 1867, rămân valabile până astăzi: „Criza noastră financiară nu provine atât din lipsa resurselor, cât din lipsa spiritului unei adevărate economii în bugetul cheltuielilor noastre, din reaua și nedreapta noastră sistemă de impozite, din legile vicioase de percepțiune, din neorganizarea institutelor de credit, din care cauză comerțul și industria țării sunt în decădere. Vom îmbunătăți finanțele noastre, mai cu deosebire îndată ce vom organiza creditul prin bănci agricole și comerciale, care să ridice comerțul, industria, agricultura; să redea viață prin stimularea și înlesnirea tranzacțiilor private, precum și a lucrărilor publice ale Statului și ale județelor. Fără un comerț, fără o industrie prosperă, un stat nu poate înainta; fără căi de comunicare și institute de credit, acelea nu pot prospera. A constitui dar creditul, a completa sistema noastră de șosele este mijlocul cel mai bun de a înlesni producerea, de a efteni exportarea productelor noastre. Cu acest mod de viață dat agriculturii și industriei noastre, vom mări avuția particulară și prin aceasta chiar vom înmulți și resursele tezaurului public”.
Am reținut de la Carada că vinovată pentru criză e „reaua și nedreapta noastră sistemă de impozite”. Și că dezvoltarea e strâns legată de credit. Bani pentru împrumuturi ar fi, dar investițiile stagnează. De ce nu pleacă finanțarea spre economia reală? Pentru că impozitele rele și nedrepte nu le permit antreprenorilor să iasă în câștig dacă iau credit de la bancă. Ceea ce face să nu se mărească avuția particulară, și, implicit, să nu se înmulțească resursele tezaurului public.
De unde ar trebui început? De la ratele implicite de taxare. La aceste niveluri ar trebui să scadă taxele pentru a nu se mai face evaziune. Ba chiar e indicat ca impunerile fiscale să se situeze sub respectivul prag critic pentru a se încasa mai mult decât s-a estimat, fiindcă astfel mediul economic ar fi stimulat.
