Nici nu s-a uscat bine cerneala de pe controversata Ordonanță de Urgență 79/2017, care prevede ”transferul” contribuțiilor sociale preponderent din sarcina angajatorului în cea a angajatului, și autoritățile au adoptat o nouă reglementare cu mare impact asupra mediului de afaceri din România, de data aceasta generând efecte juridice greu de înțeles și chiar în contradicție cu regulile de bază ale dialogului social din țara noastră, mai ales în condițiile unei lipse manifeste de corelație între cele două reglementări legale.
În esență, art. VII din OUG nr.82/2017 aduce o serie de modificări reglementării legale din domeniul dialogului social (i.e. art.129 din Legea nr.62/2011), introducând practic pentru o perioadă limitată de timp (i.e. 21 noiembrie 2017-20 decembrie 2017), obligații de inițiere a negocierii colective pentru unitățile cu mai puțin de 21 de salariați (pentru care o asemenea obligație în mod uzual nu există) și, respectiv, de negociere colectivă a unor acte adiționale la contractele individuale de muncă existente, sub pretextul unei aduceri la îndeplinire a OUG nr.79/2017.
Desigur, nimic nu se opune unei negocieri între angajator și angajat cu privire la impactul pe care impozitarea îl produce asupra venitului net al acestuia din urmă, atât timp cât, în urma aplicării acestei măsuri legislative adoptate de către Stat, angajatul ar urma să fie afectat. Dimpotrivă, o asemenea solicitare de negociere este mai mult decât firească, iar, în condițiile în care ea intervine, din perspectivă morală poate exista o așteptare mai mult decât legitimă a salariaților din această perspectivă.
Orice angajator știe că în cele din urmă un angajat nemulțumit de măsurile pe care le adoptă, mai ales atunci când există o oarecare marjă de manevră, chiar micșorată fiind aceasta de impactul incertitudinii, va putea pleca oricând din companie sau, chiar dacă va rămâne pentru o perioadă, s-ar putea să nu mai fie animat de același atașament de a contribui la succesul companiei prin activitatea derulată.
Cu toate acestea, atunci când subiectul este mutat în sfera negocierii colective, lucrurile se schimbă în mod fundamental, întrucât aici intervine în discuție și un al treilea ”actor”: Statul, ca partener implicat în dialogul social, atât prin reglementările pe care le promovează, cât și prin acțiunile sale de mediator între angajați și angajatori, pentru a facilita asigurarea și menținerea bunei înțelegeri și păcii sociale. Or, chiar dacă odată cu adoptarea Legii nr.62/2011, relevanța rezultatului negocierilor colective am putea spune că s-a diminuat semnificativ, în special prin aceea că nu mai există precum în trecut un contract colectiv de muncă la nivel național care să se aplice tuturor angajaților din toate unitățile din țară, principiile de bază valabile în această materie ar trebui readuse în discuție în contextul analizei OUG nr.82/2017, redevenind de deplină actualitate.
Astfel, observăm sub un prim aspect că printre elementele care fac obiectul negocierii colective nu s-a aflat niciodată caracterul brut sau net al negocierii salariului. Aceasta pe bună dreptate întrucât dacă sporurile salariale, salariul minim, și alte aspecte se pot în mod valid discuta în negocierea raporturilor de muncă, impactul impozitării asupra acestora a fost dintotdeauna o chestiune total separată, legată de dreptul fiscal, care nu se poate amesteca deci cu cea a salarizării.
Or, soluția la care se oprește acum legiuitorul nostru delegat, introducând prin OUG nr.82/2017 o obligație de inițiere a negocierilor colective dintre angajați și angajatori, indiferent de dimensiunea angajatorilor și, respectiv, de existența unui contract individual de muncă în vigoare sau nu, este total nepotrivită, întrucât contravine rolului pe care Statul îl are și trebuie să îl aibă în reglementarea raporturilor de muncă într-o economie de piață. Practic, realizând că nu poate să reglementeze raporturile de muncă, Statul încearcă să intervină într-o manieră indirectă, impunând părților acestuia măcar să aibă o negociere cu privire la aceste aspecte, ceea ce în realitate nu înseamnă decât tot o intervenție mascată în reglementarea raporturilor de muncă, ceea ce, în opinia noastră, contravine prevederilor Constituției.
Sub un al doilea aspect, această intervenție a legiuitorului, care impune inițierea unei negocieri de către angajator cu salariații săi, este cu atât mai ciudată, privită în contextul impactului și menirii OUG nr.79/2017, pe care OUG nr.82/2017 și-ar propune ca pe această cale să îl faciliteze și, respectiv, să o aducă la îndeplinire. Este astfel practic imposibil de înțeles ce anume ar putea părțile unui contract colectiv de muncă să negocieze în legătură cu aducerea la îndeplinire a unei legi de impozitare, așa cum ne spune OUG nr.82/2017, atât timp cât, pe de o parte, OUG nr.79/2017 își produce efectele juridice în mod automat, aplicându-se noile cote de contribuții doar salariilor brute ale angajaților iar, pe de altă parte, atât timp cât în cuprinsul acestui din urmă act normativ nu se prevede în acest act normativ vreo obligație legală a angajatorilor de a majora salariul brut.
Așa se prevedea, de exemplu, în proiectul originar care a lansat ideea ”transferului” contribuțiilor sociale, lansat în anul 2016. Această soluție, însă, a fost abandonată, în mod corect, pentru că ar fi contravenit Constituției.
Sub un al treilea aspect, trebuie să reamintim că unul dintre principiile de bază în acest domeniu este tocmai faptul că existența unui contract colectiv de muncă a fost întotdeauna elementul de stabilitate necesar derulării raporturilor de muncă, întrucât atât timp cât acesta există, practic nu se poate în mod legal iniția niciun fel de conflict colectiv de muncă (a se vedea art.164 din Legea nr.62/2011). Or, practic, consacrând prin OUG nr.82/2017 obligația angajatorilor de a iniția negocieri colective în privința aducerii la îndeplinire a unei obligații inexistente în OUG nr.79/2017, Statul deschide larg o poartă de acumulare a tensiunilor și disensiunilor din raporturile de muncă, sacrificând practic pacea socială pe care ar trebui s-o asigure ca partener al dialogului social, în condițiile în care, după câte arătam măsura legislativă adoptată pentru ”transferul” contribuțiilor sociale rămâne una pierdută în ceață și, mai ales, supusă unei incertitudini incomensurabile.
Sub un al patrulea și ultim aspect al sumarei noastre analize, trebuie să observăm că OUG nr.82/2017 prevede posibilitatea implicării în negocierile colective ocazionate de aplicarea sa, a federațiilor și confederațiilor sindicale, care, acolo unde nu există sindicate pot interveni în aceste discuții, la cererea reprezentanților salariaților.
Aceasta reprezintă o modificare semnificativă a uneia dintre regulile de bază ale sistemului negocierilor colective stabilit de Legea nr.62/2011, anume, că intervenția federațiilor în negocierile colective poate avea loc doar pe calea afilierii la acestea unor sindicate din unitate, în timp ce, prin definiție, este exclusă o asemenea participare a confederațiilor, dată fiind menirea acestora de a coordona activitatea federațiilor, care activează deci la nivelul negocierilor colective din cadrul unei ramuri de activități ale economiei naționale, iar nu la nivelul unităților însele. Trebuie să nu uităm că necesitatea consacrării unor asemenea reguli clare la adoptarea Legii nr.62/2011 a apărut tocmai pentru că în practică se observaseră situații abuzive, în care practic deși nu exista un sindicat care să fie reprezentativ în unitate, dobândea în mod artificial o asemenea îndreptățire de a participa la negocierea colectivă, prin afilierea la o federație reprezentativă, aducând practic la masa negocierii federațiile sau confederațiile sindicale, inversând practic logica firească a reprezentativității.
În concluzie, se observă că, din păcate, principii importante consacrate de Legea nr.62/2011 sunt acum încălcate de OUG nr.82/2017, a cărei menire nu pare a fi alta decât de a muta atenția sindicatelor de la adevărata problemă, impactul reformei fiscale pe care Statul a decis s-o întreprindă pe calea OUG nr.79/2017, fără a se asigura însă, în prealabil, că există o bază solidă pentru implementarea sa, explicând intențiile și obiectivele care o fundamentează, absolut necesare pentru a asigura o minimă predictibilitate și un sentiment de siguranță și stabilitate legislativă.
Alegând însă să procedeze într-o manieră total obscură și impunând practic în mod forțat și fără dialog social o măsură legislativă de o asemenea amploare, fără a permite în prealabil „digerarea” sa corespunzătoare, în vederea acceptării sale benevole de către toți cei implicați în această chestiune complexă, se încearcă acum crearea unei „supape” de siguranță în interacțiunea Guvern-sindicate, îndreptând spre angajatori atenția și, dacă lucrurile nu vor avea deznodământul așteptat de acestea (i.e. majorarea salariului brut), nu ar fi de mirare, chiar furia lor.
Ceea ce ne rămâne de sperat acum nu este decât ca cei cărora le-a fost aruncată în spate această mare responsabilitate de a suporta presiunea uriașă pe care o creează modificările legislative aduse de această reformă de impozitare, care restructurează practic din temelii filozofia sistemului de asigurări sociale, vor avea înțelepciunea și abilitatea necesară pentru a face să se disipeze încet-încet tensiunile majore deja create de Stat.
Și, desigur, ar fi de așteptat ca acesta să ia în considerare, măcar după ce trece „al 12-lea ceas” și practic intrăm într-o nouă epocă, pe de o parte, relevanța conceptelor de drept (fie ele de ordin constituțional, fiscal sau al muncii), și, pe de altă parte, impactul pe care îl au asupra destinatarilor legii nu doar măsurile pe care le adoptă, ci și modul în care acestea sunt adoptate, comunicate, dezbătute și apoi aduse la îndeplinire în viața de zi cu zi.
Dan Dascălu este Partener D&B David și Baias
