De peste un deceniu, numeroși economiști – în primul rând, dar nu exclusiv de stânga – au susținut că potențialele beneficii ale utilizării datoriilor pentru finanțarea cheltuielilor guvernamentale depășesc cu mult orice costuri asociate. Ideea conform căreia economiile avansate ar putea suferi din cauza supraîndatorării a fost respinsă pe scară largă, iar vocile disidente au fost adesea ridiculizate. Chiar și Fondul Monetar Internațional, în mod tradițional un susținător ferm al prudenței fiscale, a început să susțină niveluri ridicate de stimulente finanțate din datorie.
Valul de opinie s-a schimbat însă, în ultimii doi ani, deoarece acest tip de gândire magică s-a ciocnit cu realitățile dure ale inflației ridicate și revenirea la ratele normale ale dobânzilor reale pe termen lung. O reevaluare recentă efectuată de trei economiști seniori ai FMI subliniază această schimbare remarcabilă. Autorii proiectează că raportul mediu datorie/venit al economiilor avansate va crește la 120% din PIB până în 2028, din cauza declinului perspectivelor de creștere pe termen lung. Ei mai observă că, în condițiile în care costurile ridicate ale împrumuturilor devin „noul normal”, țările dezvoltate trebuie să „reconstruiască treptat și credibil rezervele fiscale și să asigure sustenabilitatea datoriei lor suverane”.
Această evaluare echilibrată și măsurată este departe de a fi alarmistă. Cu toate acestea, nu cu mult timp în urmă, orice sugestie de prudență fiscală era rapid respinsă drept „austeritate” de mulți economiști de stânga. De exemplu, cartea lui Adam Tooze din 2018 despre criza financiară globală din 2008-2009 și consecințele acesteia folosește cuvântul de 102 ori.
Până de curând, de fapt, ideea că o povară mare a datoriei publice ar putea fi problematică era aproape tabu. Chiar în august anul trecut, Barry Eichengreen și Serkan Arslanalp au prezentat o lucrare excelentă despre datoria globală la reuniunea anuală a bancherilor centrali de la Jackson Hole, Wyoming, documentând nivelurile extraordinare ale datoriei guvernamentale acumulate în urma crizei financiare globale și a COVID-19. 19 pandemie. Curios, însă, autorii s-au abținut să explice clar de ce acest lucru ar putea reprezenta o problemă pentru economiile avansate.
CITEȘTE ȘI Poate comunismul bazat pe AI sa functioneze?Problemă nu este doar una de contabilitate. În timp ce țările dezvoltate rareori nu își plătesc în mod oficial datoria internă – recurgând adesea la alte tactici, precum inflația surprinzătoare și represiunea financiară, pentru a-și gestiona pasivele – o povară mare a datoriei este în general dăunătoare creșterii economice. Acesta a fost argumentul pe care Carmen M. Reinhart și cu mine l-am prezentat într-un articol scurt pentru o conferință din 2010 și într-o analiză mai cuprinzătoare pe care am făcut-o împreună cu Vincent Reinhart în 2012.
Aceste documente au stârnit o dezbatere aprinsă, adesea afectată de declarații greșite. Nu a ajutat că o mare parte a publicului s-a străduit să facă diferența între finanțarea deficitului, care poate stimula temporar creșterea, și datoria ridicată, care tinde să aibă consecințe negative pe termen lung. Economiștii academicieni sunt în mare măsură de acord că nivelurile foarte ridicate ale datoriei pot împiedica creșterea economică, atât prin excluderea investițiilor private, cât și prin restrângerea sferei de aplicare a stimulentelor fiscale în timpul recesiunilor profunde sau crizelor financiare.
Cu siguranță, în era pre-pandemică a dobânzilor reale ultra-scăzute, datoria părea într-adevăr să fie fără costuri, permițând țărilor să cheltuiască acum fără a fi nevoite să plătească mai târziu. Dar această cheltuială s-a bazat pe două presupuneri. Prima a fost că ratele dobânzilor la datoria guvernamentală vor rămâne scăzute pe termen nelimitat, sau cel puțin vor crește atât de treptat, încât țările ar avea decenii la dispoziție pentru a se ajusta. A doua presupunere a fost că nevoile bruște și masive de cheltuieli – de exemplu, o acumulare militară ca răspuns la agresiunea străină – ar putea fi finanțate prin asumarea mai multor datorii.
În timp ce unii ar putea susține că țările pot pur și simplu să scape de datoriile mari prin creștere economică în viitor, citând ca exemplu boom-ul postbelic al Statelor Unite, o lucrare recentă a economiștilor Julien Acalin și Laurence M. Ball respinge această noțiune. Cercetările lor arată că fără controlul strict al ratei dobânzilor impuse de SUA după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și fără creșterea periodică a inflației, raportul datoriei Americii în PIB ar fi fost de 74% în 1974, în loc de 23%.
Vestea proastă este că în mediul economic de astăzi, caracterizat de țintirea inflației și de piețe financiare globale mai deschise, este posibil ca aceste tactici să nu mai fie viabile, necesitând ajustări majore în politica fiscală a SUA.
CITEȘTE ȘI Misterioasa ucidere a unei bănci Pentru a fi corecți, nu este nevoie să intrați în panică în privința datoriei publice, cel puțin în economiile avansate. Crizele ocazionale de inflație ridicată sau perioadele prelungite de represiune financiară nu sunt catastrofale. Dar este important de subliniat faptul că, în timp ce oamenii bogați au acces la o gamă largă de opțiuni de investiții care le permit să atenueze impactul unor astfel de ajustări financiare, cetățenii cu venituri mici și medii tind să suporte greul costurilor.
Pe scurt, datoria guvernamentală poate fi un instrument valoros pentru abordarea nenumăratelor provocări economice. Dar nu este – și nu a fost niciodată – un prânz gratuit.
Kenneth Rogoff, fost economist șef al Fondului Monetar Internațional, este profesor de economie și politici publice la Universitatea Harvard și laureat al Premiului Deutsche Bank în 2011 pentru economie financiară. Este coautor (împreună cu Carmen M. Reinhart) al cărții This Time is Different: Eight Centuries of Financial Folly (Princeton University Press, 2011) și autorul cărții The Curse of Cash (Princeton University Press, 2016).
Copyright: Project Syndicate, 2024.
www.project-syndicate.org
