Ascultând bancherii centrali, ai putea crede că recenta criză a inflației ridicate a fost doar o eroare scuzabilă de prognoză post-pandemie, făcută în condiții de incertitudine extremă. Dar, deși această narațiune predomină acum pe piețe și în presa financiară, ea presupune un nivel de independență a băncii centrale care este, pur și simplu, nerealist în mediul economic și politic volatil de astăzi. Și chiar dacă băncile centrale ar reuși să reducă inflația la 2% în viitorul apropiat, probabilitatea unei alte creșteri inflaționiste în următorii 5-7 ani a crescut semnificativ.
Acest lucru nu înseamnă că bancherii centrali individuali nu sunt de încredere. Problema este că majoritatea băncilor centrale nu sunt atât de independente pe cât cred mulți. Într-un mediu global marcat de polarizare politică, de poveri oneroase ale datoriei guvernamentale, de tensiuni geopolitice și deglobalizare, autonomia băncilor centrale nu poate fi absolută. Ca tehnocrați nealeși, bancherii centrali pot avea independență operațională pe termen scurt, dar guvernele controlează în cele din urmă numirile și supraveghează bugetele. În multe țări, guvernul are și puterea de a reseta mandatele monetare.
Economiștii care înghit retorica băncilor centrale de țintire a inflației și consideră aranjamentele existente ca fiind sacrosante nu reușesc să admită că această convingere în independența băncii centrale care poate ajuta la controlul inflației este veche de doar patru decenii. În timp ce Finn Kydland și Edward Prescott au primit pe bună dreptate Premiul Nobel pentru Economie în 2004 pentru dezvoltarea unei teorii a părtinirii inflaționiste în politica monetară, soluția propusă de ei – pur și simplu instruirea băncilor centrale să urmeze linii directoare specifice – a fost destul de naivă. Același lucru s-ar putea spune despre regimurile moderne de țintire a inflației sau despre așa-numita regulă Taylor.
Problema este că regulile simple trec, inevitabil, și prin perioade în care funcționează foarte prost și trebuie revizuite temeinic. Acest lucru a avut loc, de exemplu, după criza financiară globală, când percepția bancherilor centrali asupra a ceea ce constituia o rată de politică restrictivă s-a schimbat dramatic; se pare că se întâmplă din nou acum. În aceste perioade cheie, băncile centrale sunt extrem de vulnerabile la presiunea politică.
Într-adevăr, pandemia de COVID-19 a readus în prim-plan forțele politice și economice care intraseră în adormire. După cum am arătat într-o lucrare recentă, în colaborare cu Hassan Afrouzi, Marina Halac și Pierre Yared, este puțin probabil ca aceste forțe să dispară în curând. Perioada post-pandemie a fost caracterizată de o incertitudine sporită, care a îngreunat prezicerea tendințelor macroeconomice, și tocmai acesta este momentul în care băncile centrale tind să fie mai înclinate să riște o inflație ridicată, decât o recesiune masivă. La urma urmei, oamenilor s-ar putea să nu le placă inflația, dar le displac și mai mult recesiunile profunde și crizele financiare.
Pe măsură ce tensiunile geopolitice cresc și creșterea globală încetinește, este probabil ca incertitudinea economică să rămână ridicată. Acest lucru se datorează parțial faptului că „noile modele keynesiene” de prognoză ale băncilor centrale se bazează în mod fundamental pe extrapolare. Acestea funcționează bine în condiții stabile, dar adesea nu reușesc să prezică punctele de cotitură majore. În astfel de momente cruciale, când băncile centrale sunt deosebit de vulnerabile la presiunile politice, este în general mult mai productiv să cauți paralele istorice sau să iei în considerare experiențele altor țări.
Desigur, creșterile inflaționiste nu au loc în fiecare an. Dar o altă criză a inflației ar putea avea loc mai devreme decât se așteaptă piețele. Când se confruntă cu incertitudini economice, băncile centrale s-ar putea să nu urmărească o inflație ridicată, dar probabil că își vor ajusta politicile privind ratele dobânzilor într-un mod care să facă un astfel de rezultat mai probabil decât o recesiune profundă sau decât o criză financiară.
În ciuda faptului economiștii o cunosc foarte bine, această „părtinire” inflaționistă nu a fost recunoscută și de piețele financiare, probabil pentru că mesajele băncii centrale au devenit excepțional de eficiente în ultimele decenii. Bancherii centrali înțeleg că, de îndată ce piețele se îndoiesc de intențiile lor, ratele dobânzilor vor reflecta rapid așteptările inflaționiste în creștere. Cu toate acestea, este puțin probabil ca această conștientizare să îi ajute să reziste presiunilor politicienilor, care adesea se concentrează doar pe următoarele alegeri și pot acorda prioritate altor probleme față de stabilizarea inflației pe termen scurt.
CITEȘTE ȘI Opinii: Nu contați pe o aterizare lină a economiei globaleGuvernele ar putea lua mai multe măsuri pentru a spori independența băncilor centrale, dar e puțin probabil ca asta să se întâmple în mediul populist de astăzi. În loc să se asigure că inflația se menține în intervalul țintă, băncile centrale sunt din ce în ce mai presate să se concentreze asupra unor probleme pentru care le lipsesc instrumentele, expertiza sau legitimitatea politică necesară de a le aborda, cum ar fi inegalitatea, schimbările climatice și justiția socială.
Fără îndoială, bancherii centrali urmăresc să-și atingă țintele de inflație, dar trebuie să fie întotdeauna atenți la stăpânii lor politici. Pentru a-și menține independența, intrată sub o presiune din ce în ce mai mare, băncile centrale va trebui să fie flexibile și, ocazional, să facă concesii. Ceea ce ar putea duce la repetarea creșterii inflaționiste post-pandemie în următorii zece ani. În consecință, investitorii realiști ar trebui să înțeleagă că, chiar dacă băncile centrale reușesc să stăpânească acum inflația ridicată, aceasta va reveni mai devreme decât prevăd majoritatea previziunilor în prezent.
Kenneth Rogoff, fost economist șef al Fondului Monetar Internațional, este profesor de economie și politici publice la Universitatea Harvard și laureat al Premiului Deutsche Bank în 2011 pentru economie financiară. Este coautor (împreună cu Carmen M. Reinhart) al cărții This Time is Different: Eight Centuries of Financial Folly (Princeton University Press, 2011) și autorul cărții The Curse of Cash (Princeton University Press, 2016).
Copyright: Project Syndicate, 2024.
www.project-syndicate.org
