Inflația seculară

Presiunile inflaționiste ridicate din economia post-pandemică sunt alimentate în parte de tendințe și forțe seculare, multe dintre acestea acționând pe partea ofertei. Deși există și factori tranzitorii - cum ar fi întreruperile și blocajele din lanțul de aprovizionare, precum și politica de zero-COVID a Chinei - se presupune că aceștia se vor diminua la un moment dat. Dar tendințele seculare vor conduce, probabil, la un nou echilibru în multe economii și pe piețele financiare globale.

În ceea ce privește bunurile manufacturate și produsele intermediare (o parte substanțială din sectorul tranzacționabil al economiei mondiale), ieșim dintr-o lungă perioadă de condiții deflaționiste, care a fost determinată de introducerea unor cantități masive de capacități de producție cu costuri reduse, neutilizate anterior, în economiile emergente. Ori de câte ori există o creștere bruscă a cererii, răspunsul de echilibru al pieței va fi o combinație de expansiune a ofertei și de creștere a prețurilor, iar în ultimele decenii, expansiunea ofertei a dominat în mod clar, creând presiuni deflaționiste, care au ajuns să fie considerate ca fiind de la sine înțelese.

Dar capacitatea de producție rămasă subutilizată în economia globală a scăzut, în timp ce cererea globală a crescut, pe măsură ce zeci de milioane de consumatori s-au alăturat clasei de mijloc. Elasticitatea lanțurilor de aprovizionare globale a scăzut, crescând puterea de negociere a lucrătorilor din economiile avansate. Dovezile în acest sens nu sunt greu de găsit. Organizarea sindicatelor se extinde și are tot mai mult succes, iar angajatorii întâmpină dificultăți în a da la o parte preferințele potențialilor și actualilor angajați pentru munca hibridă.

Apoi, există îmbătrânirea demografică. Populațiile îmbătrânesc - unele destul de rapid - în cohorta de țări care reprezintă peste 75% din PIB-ul global. În pofida creșterii longevității, această tendință implică o reducere a ofertei de forță de muncă și o creștere a ratei de dependență, fără o reducere comparabilă a cererii. Aceștia și alți factori alimentează o presiune ascendentă asupra salariilor și costurilor.

Printre sectoarele care s-au confruntat cu probleme extreme de siguranță și stres în timpul pandemiei s-au numărat sănătatea și educația, care sunt surse uriașe de locuri de muncă în partea netranzacționabilă a oricărei economii. În Statele Unite, sectorul sănătății și cel al educației reprezintă aproximativ 20 de milioane și, respectiv, 14 milioane de locuri de muncă, sănătatea fiind a doua sursă de locuri de muncă după guvern. Însă condițiile de muncă neatractive și remunerația scăzută au persistat după pandemie, ceea ce a dus la o lipsă de lucrători. Un nou echilibru al pieței nu a apărut încă; dar când va apărea, acesta va include cu siguranță venituri mai mari pentru cei care lucrează în aceste sectoare și, prin urmare, o creștere a costurilor reale (ajustate la inflație).

În sens mai larg, economia mondială a intrat într-o nouă eră de șocuri frecvente și severe, cauzate de schimbările climatice, pandemii, războaie, blocaje ale lanțului de aprovizionare, tensiuni geopolitice și alte surse. Este în curs un proces de diversificare a lanțului de aprovizionare, iar noile politici economice consolidează puternic această tendință. S-au dus zilele în care aceste lanțuri erau construite în întregime pe baza costurilor, a eficienței pe termen scurt și a avantajului comparativ. Noile lanțuri de aprovizionare diversificate vor fi mai rezistente, dar și mai costisitoare.

Tensiunile geopolitice reprezintă un aspect deosebit de important al acestui proces. Guvernele pledează în prezent pentru "friend-shoring" (relocarea producției în statele aliate, sau prietene, n.t.) prin intermediul unor politici (cum ar fi tarifele, subvențiile sau interdicțiile totale) menite să schimbe modelele comerciale ale țărilor lor în favoarea aliaților strategici și a altor parteneri mai de încredere. Acesta este, în parte, un răspuns la potențialele perturbări asociate cu utilizarea tot mai frecventă a comerțului și a finanțelor pentru a obține influență în relațiile sau conflictele internaționale.

Deși se pot dezbate beneficiile acestor politici în materie de securitate, acestea sunt în mod clar inflaționiste, deoarece ele îndepărtează în mod explicit lanțurile de aprovizionare de la sursele cu cele mai mici costuri. Într-adevăr, o versiune și mai extremă a "friend-shoring" este “onshoring” (readucerea unei afaceri transferate în străinătate în țara de origine – n.t.), ale cărui costuri sunt atât de ridicate, încât politicile care îl încurajează pot fi justificate doar în sectoarele care prezintă vulnerabilități economice și de securitate națională extreme.

De exemplu, din cauza războiului Rusiei în Ucraina, Europa a îmbrățișat o diversificare relativ rapidă a sistemului său energetic, pentru a pune capăt dependenței de combustibilii fosili ruși. Acest proces va duce la costuri mai mari ale energiei pe termen lung - cel puțin până când tehnologiile de energie regenerabilă vor fi pe deplin implementate, peste câteva decenii - și la o presiune inflaționistă suplimentară semnificativă în următorii ani.

Pe măsură ce dolarul s-a întărit, creșterea rapidă a prețurilor materiilor prime - inclusiv a prețurilor denominate în dolari pentru alimente și combustibili fosili - a amplificat valul inflaționist într-o gamă largă de țări. Iar acest efect este deosebit de puternic în țările în curs de dezvoltare cu venituri mai mici, unde alimentele și energia reprezintă o parte mai mare din cererea agregată și din cheltuielile gospodăriilor. Multe dintre aceste țări se confruntă deja cu penurii de alimente și energie și cu crize legate de accesibilitate.

În SUA, un număr tot mai mare de dovezi arată că industriile devin mai concentrate, în mod absolut și în raport cu Europa. Cauzele acestei tendințe pot fi dezbătute - Thomas Philippon de la Universitatea din New York dă vina în mare parte pe eșecurile politicii în domeniul concurenței - dar nu există nicio îndoială că inflația face din concentrarea pieței o problemă și mai mare. Teoria economică ne spune că, pe o piață extrem de competitivă, inflația ar trebui să conducă la căutarea de câștiguri de productivitate. Dar acest stimulent este atenuat în industriile oligopoliste, unde operatorii tradiționali au o capacitate sporită de a transfera creșterile de costuri prin creșteri de prețuri care să păstreze marjele.

În cele din urmă, nivelurile de îndatorare din întreaga economie mondială rămân ridicate din cauza pandemiei, iar mediul actual de creștere a ratelor dobânzilor înseamnă că spațiul fiscal este pe cale să se reducă. Cu toate acestea, se preconizează că tranziția către o energie curată va necesita investiții estimate la 3 trilioane de dolari pe an în următoarele trei decenii. Dacă o parte substanțială este finanțată prin îndatorare, așa cum pare a fi probabil, creșterea cererii agregate într-un mediu global cu ofertă deja limitată va crea o presiune inflaționistă suplimentară.

O creștere generalizată a productivității ar atenua efectele combinate ale acestor presiuni inflaționiste. Tehnologiile digitale și cele bazate pe biologie au un potențial imens în acest sens. Dar dezvoltarea și implementarea lor va dura ceva timp. Între timp, nu ne mai putem baza pe reacțiile foarte elastice ale ofertei pentru a atenua presiunile inflaționiste. Cadrele de politică fiscală și monetară trebuie să se adapteze la această realitate nouă și mai dificilă.

Michael Spence, laureat al premiului Nobel pentru economie, este profesor emerit la Universitatea Stanford, senior fellow la Hoover Institution și consilier senior la General Atlantic.

Copyright: Project Syndicate, 2022.
www.project-syndicate.org