Cu toate acestea, din perspectivă juridică, noțiunea rămâne una insuficient delimitată, ceea ce generează confuzii atât în practică, cât și în raportarea la cadrul normativ aplicabil.
În esență, un startup este o structură organizațională aflată într-o fază incipientă, care urmărește identificarea și validarea unui model de afaceri inovator, într-un context caracterizat de incertitudine ridicată. Această dimensiune a incertitudinii este definitorie: spre deosebire de companiile tradiționale, startup-urile nu exploatează un model de business deja consacrat, ci îl testează, îl ajustează și, uneori, îl abandonează în favoarea unui nou concept.
O confuzie frecventă este echivalarea startup-ului cu orice societate nou-înființată. Din punct de vedere juridic, o asemenea suprapunere este incorectă. Deși orice startup este, în mod inevitabil, o societate recent constituită, nu orice societate nou-înființată poate fi calificată drept startup. Diferența este dată de existența unui element de inovație și, mai ales, de potențialul de scalare. O afacere clasică, chiar dacă este la început de drum, urmărește de regulă replicarea unui model economic cunoscut, într-un cadru previzibil. Startup-ul, dimpotrivă, își asumă riscul dezvoltării unui model nou, cu posibilitatea unei creșteri accelerate.
Din perspectiva dreptului pozitiv, este relevant de subliniat că termenul „startup” nu beneficiază, în prezent, de o definiție juridică generală și unitară în legislația românească. El apare fragmentar, în special în documente de politici publice, programe de finanțare sau inițiative de sprijin economic, unde este corelat cu anumite criterii formale: vechimea societății, dimensiunea acesteia, domeniul de activitate sau gradul de inovare. În lipsa unei consacrări normative clare, calificarea unei entități ca startup produce efecte juridice doar în măsura în care actul normativ sau programul relevant o prevede expres.
Aceeași logică se aplică și în materie fiscală. Eticheta de „startup” nu atrage, prin ea însăși, un regim fiscal distinct. Facilitățile fiscale sau schemele de sprijin sunt accesibile exclusiv în baza îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege, indiferent de discursul de poziționare al companiei. În practică, startup-urile pot beneficia de anumite mecanisme – de la regimul microîntreprinderilor până la stimulente pentru activități de cercetare-dezvoltare – însă numai în urma unei analize riguroase de încadrare juridico-fiscală.
Din experiența practică, una dintre cele mai frecvente vulnerabilități ale startup-urilor apare tocmai în relația cu dreptul. Dorința de creștere rapidă și focalizarea exclusivă pe produs sau finanțare conduc, uneori, la neglijarea aspectelor esențiale de conformare: structura societară, relațiile dintre fondatori, guvernanța corporativă, regimul fiscal, protecția datelor sau relațiile de muncă. Aceste omisiuni pot deveni critice în momentul atragerii investițiilor sau al extinderii activității.
În plan economic, un startup încetează să mai fie startup în momentul în care modelul de afaceri este validat și compania intră într-o etapă de execuție și optimizare. Juridic, nu există un prag formal care să marcheze această tranziție. Maturizarea se reflectă însă în stabilitatea operațională, în creșterea gradului de reglementare internă și în diminuarea incertitudinii ca element central al activității.
În concluzie, startup-ul nu trebuie privit ca o simplă etichetă atractivă, ci ca o realitate economică specifică, cu implicații juridice care nu pot fi ignorate. O abordare realistă și profesionistă, care să îmbine spiritul antreprenorial cu rigoarea juridică, este esențială pentru transformarea unei idei inovatoare într-o companie sustenabilă
