INTERVIU RALUCA SIMION „Între bisturiu și lege, adevărul nu încape într-un dosar”

Pentru Raluca Simion, dreptul medical nu a fost o nișă aleasă într-o piață deja construită. În 2002, când a pornit pe acest drum, România nu avea nici măcar o legislație specială în domeniu. Au fost nevoie de pasiune, studiu și multă perseverență pentru a transforma un teritoriu aproape neexplorat într-o practică pe care astăzi o cunoaște în profunzime. A venit din drept, a intrat în medicina legală, a făcut doctoratul și, în aproape două decenii de practică, a învățat să privească un dosar de malpraxis din ambele lumi: să înțeleagă mai întâi ce s-a întâmplat medical și abia apoi să construiască argumentul juridic. Din 2011 lucrează exclusiv pentru medici, iar experiența acumulată în aproape toate specialitățile medicale i-a arătat că, în astfel de cazuri, detaliile fac diferența.

Dar, dincolo de dosare, proceduri și argumente, conversația cu Raluca Simion este despre oameni. Despre frica unui medic, despre așteptările unui pacient, despre responsabilitate și despre acel echilibru greu de găsit între o tragedie și existența unei culpe. Și poate tocmai de aceea una dintre ideile care rămân după această discuție este și cea mai simplă: un avocat nu trebuie să-i vândă speranță clientului, ci să-i construiască o apărare pe adevăr, experiență și rigoare.

Am vorbit cu Raluca Simion despre vocație, malpraxis, medicina defensivă și despre lecțiile adunate în peste 20 de ani într-un domeniu în care dreptul nu poate fi înțeles fără medicină.

 „Dreptul medical nu ar trebui să se rezume la un raport dintre acuzator și acuzat, ci la crearea și definirea civilizată a acestui echilibru.”

Ați ales o nișă în care, atunci când ați început, România nu avea nici piață, nici prea multe repere. Ce ați văzut dumneavoastră și nu vedea încă piața? Și, privind în urmă, a fost o alegere de vocație, de oportunitate sau pur și simplu încăpățânarea de a merge într-o direcție spre care foarte puțini mergeau?

A fost negreșit o alegere de vocație. Am ales calea dreptului medical poate și ca urmare a unei serii de experiențe personale, unele nu foarte plăcute, dar un rol esențial l-au avut bucuria cu care am participat, de la bun început, la toate cursurile și seminariile de medicină legală și, mai apoi, dedicarea și implicarea pe care mi le-am descoperit pe parcursul studiilor doctorale. La acea vreme – în 2002 – România nu avea nici măcar o legislație specială în materie. A fost o adevărată aventură procurarea materialelor de specialitate (integral din literatura și practica străine), înțelegerea domeniului, adaptarea informațiilor la legislația română existentă, apoi la modificările și la noile apariții legislative. De aceea spun că a fost o alegere de vocație, pentru că fără pasiune, probabil că aș fi renunțat. E un domeniu în care oportunitatea sau simpla încăpățânare nu pot crea nici profunzime, nici performanță.

Aveți o pregătire care vă scoate destul de mult din profilul avocatului clasic: Drept, MBA, doctorat în medicină legală și apoi aproape două decenii de practică în drept medical. Cât din ceea ce faceți astăzi vine din cărțile de drept și cât vine din faptul că ați învățat să înțelegeți medicina din interior?

Primele dosare de malpraxis medical în care am acordat asistență juridică datează din 2007-2008. Abia apăruse legea specială, legea 95/2006, și pacienții începuseră să depună plângeri penale… Eu veneam după o experiență de 7 ani atât ca avocat, cât și didactică universitară, de drept penal, dar și după 5 ani de școală doctorală medico-legală, exact în această specialitate, astfel încât parcursul a fost unul firesc. Astăzi, pot spune fără rețineri că sunt avocatul cu cea mai îndelungată și mai consistentă practică în această specialitate, din România. Dar, dacă literatura juridică are fără îndoială un rol extrem de important, diferența o face cu siguranță faptul că am învățat să înțeleg medicina din interior. 

Pentru început am asistat atât medici, cât și pacienți, dar din 2011, la fel de firesc, am ales să lucrez doar cu medici. Singura specialitate medicală în care, până acum, nu am asigurat asistență juridică și reprezentare este psihiatria. În rest, în toți acești ani, a trebuit să înțeleg mai întâi substanța medicală a fiecărui dosar pentru ca mai apoi să o transpun în limbaj și argumentație juridice, să o explic și să o “traduc” uneori atât procurorului sau judecătorului, dar și medicilor din comisiile de specialitate ale Colegiului… A fost – și este în continuare – un drum extrem de interesant, cu un volum uriaș de informații, și cu o imensă varietate. Deloc simplu, dar cu atât mai plin de satisfacții. 

Faptul că înțeleg conținutul pur medical al unui dosar de malpraxis mă ajută mult atât în ceea ce privește interacțiunea eficientă cu propriii clienți cât și în momentul nuanțării argumentației adecvate fiecărui caz în parte, fără a rata detalii care chiar pot face diferența. Iar în ultimii ani, mă ajută mult inclusiv în activitatea de consultanță pe care o desfășor, și anume în redactarea personalizată a formularelor de consimțământ informat, pe categorii de proceduri medicale, adaptate fiecărei specialități medicale în parte.

După sute de situații analizate, care este cea mai periculoasă confuzie pe care o fac medicii atunci când se confruntă cu un posibil caz de malpraxis? Dar pacienții? Și unde greșesc, cel mai des, avocații care intră într-un astfel de dosar fără experiență reală în această zonă?

Un bun prieten chirurg mi-a spus odată, după o experiență proprie destul de traumatizantă, că a înțeles în sfârșit că “dreptatea e ca prioritatea: nu o ai. Ți se dă…” Dacă vorbim despre confuzii, medicii confundă adevărul medical cu adevărul juridic. Sau convingerea proprie că au făcut cea mai bună alegere pentru pacient, cu etapele impuse de standardul de practică medicală. Și mai confundă, într-un mod deosebit de periculos, propria apărare cu apărarea spitalului.

Pacienții… confundă tratamentul medical și accesul la tehnologie de ultimă generație cu accesul la nemurire. Nu suntem nemuritori. Și fiecare organism uman reacționează în mod propriu și în funcție de propriile limite. 

Practic, avocatul care intră într-un astfel de dosar trebuie să înțeleagă ambele perspective, să le interpreteze atât prin prisma specialității medicale și a patologiei în cauză cât și prin prisma prevederilor juridice aplicabile, să explice clientului aspectele și argumentele pe care se poate baza, dar și punctele vulnerabile, și să construiască o acuzare sau, respectiv, o apărare bine fundamentată și documentată. 

În absența unei experiențe reale, avocatul acuzării dă speranțe deșarte clienților săi, îi supune la cheltuieli consistente inutile, la frustrări suplimentare care nu fac altceva decât să le augmenteze suferințele deja existente și să le creeze, pe termen mediu și lung, un prejudiciu cu mult mai important decât cel cauzat de un tratament medical care nu a avut rezultatul sperat. Sau poate ghida într-un mod neinspirat, incorect argumentat și eronat din punct de vedere juridic acuzarea. 

De cealaltă parte, avocatul apărării, în lipsa unei experiențe reale, riscă să gestioneze inadecvat medical și insuficient juridic apărarea, prin lipsa coordonării informațiilor din toate dosarele conexe (Colegiu, D.S.P., civil, penal), prin ratarea unor detalii, informații și explicații medicale esențiale, și prin nesolicitarea administrării întregului probatoriu necesar.

Într-un caz de malpraxis, emoția este inevitabilă. Avem un pacient care consideră că i s-a făcut o nedreptate și un medic care poate susține că este judecat pentru un rezultat medical, nu pentru o culpă. Cât de greu este, de fapt, să separi tragedia de responsabilitatea juridică? Și există situații în care clientului trebuie să-i spui ceea ce nu vrea să audă?

Clientului trebuie întotdeauna să-i spui și ceea ce nu vrea să audă. Nu creăm speranțe deșarte, ci apărări bine argumentate și structurate. Și fără o atitudine transparentă, atât din partea avocatului, cât și din partea clientului, așa ceva e imposibil. Aceasta cu atât mai mult cu cât emoția se situează la cote extreme, într-un caz de malpraxis medical.

Pentru avocatul apărării, este esențială separarea tragediei de responsabilitatea juridică. Altfel, apărarea este bruiată de emoție. Și dacă avocatul apărării trebuie sa-l tempereze și să-l calmeze pe medic, pentru ca acesta să poată profesa în continuare, pentru ani de zile, până la obținerea unei soluții definitive, dacă medicul își poate permite să retrăiască emoția și să se lase afectat de aceasta, avocatul său nu își poate permite o astfel de implicare. Pentru o apărare optimă, avocatul trebuie să demonstreze, la rece, că a fost respectat standardul de practică medicală, că, deși s-a produs o tragedie, aceasta nu îi este imputabilă medicului ci poate fi considerată ca un deznodământ posibil al respectivului tratament medical în absența oricărei culpe medicale, că producerea unui risc asumat ține de însăși esența medicinii și nu de vreo neglijență profesională a personalului medical. 

Ați traversat aproape toate specialitățile medicale și ați văzut, probabil, suficiente cazuri pentru a recunoaște anumite tipare. Care este acel tip de dosar care, deși poate părea simplu la prima vedere, vă face imediat să ridicați sprânceana?

Cel în care un medic dă în judecată alt medic. Sau cel în care argumentația acuzării este atât de haotic, de incorect medical și faptic și de bizar emoțional redactată, încât pare un scenariu de film prost.

Se vorbește mult despre medicina defensivă, dar mult mai puțin despre efectul pe care îl are frica de avocat și de instanță asupra deciziei medicale. Credeți că am ajuns într-un punct în care un medic se gândește uneori mai întâi la cum va arăta decizia lui într-un dosar și abia apoi la pacient? Dacă da, cine poartă responsabilitatea pentru această situație?

Am ajuns într-o etapă a medicinii defensive, însă cumva inadecvat gestionate. Medicii ar trebui să fie mai atenți la modul în care redactează și completează formularele de consimțământ informat și foile de observație, la modul în care încheie asigurări de răspundere civilă profesională (facultative, nu doar obligatorii, și cu daune morale incluse…), și abia mai apoi să evite un gest terapeutic salvator pentru pacient, dar care presupune un grad ridicat de risc. Pentru că la așa ceva duce, până la urmă, medicina defensivă… Și ar mai trebui să acorde atenție suplimentară modului de comunicare cu pacientul. Un strop de empatie și o explicație clară fac minuni.

Medicii se gândesc deopotrivă și la pacient, și la propria apărare. E o situație destul de tensionată la care au contribuit atât pacienții, care au devenit din ce în ce mai vindicativi, și de cele mai multe ori fără a avea dreptate, cât și avocații acestora care acceptă să formuleze o acțiune civilă sau chiar o plângere penală fără a înțelege mai întâi, cum am mai spus, substanța medicală a cazului. Acum, eu nu pot să îi critic… mie îmi fac munca mai ușoară. Și să nu uităm că pacient poate deveni oricare dintre noi. Dar au mai contribuit și cei chemați să aplice legea și să verifice corectitudinea tratamentului medical aplicat, și aici mă refer inclusiv la membrii comisiilor medicale de specialitate și la experți. Lipsa timpului necesar abordării cu atenție și în mod complet a unui caz duce la superficialitate și la decizii eronate inclusiv în ceea ce îi privește. Și, în cele din urmă dar nu în ultimul rând, la toată această tensiune au contribuit chiar medicii, prin lipsa unei abordări umane a pacienților și printr-o comunicare din ce în ce mai seacă, mai rece, mai protocolară și mai limitată ca timp. 

Ați construit în jurul acestei practici un model multidisciplinar, inclusiv prin colaborarea cu GMCID Legal. Spus foarte direct: unde se termină competența avocatului și unde începe nevoia de medic, expert sau specialist? Și există dosare pe care un avocat bun, oricât de bun ar fi, pur și simplu nu le poate câștiga singur?

Un caz de malpraxis medical este prin el însuși multidisciplinar. Cum am mai spus, pacientul nu formulează o singură plângere ci, de regulă, trei sau chiar patru, concomitent: o sesizare a Colegiului Medicilor, o sesizare a Comisiei de Monitorizare pentru Cazurile de Malpraxis, de pe lângă D.S.P., o acțiune civilă și chiar o plângere penală. La acestea, se adaugă eventuale litigii de muncă, atunci când cazul în sine duce la un conflict între medic și unitatea sanitară. Sau litigii în legătură cu apariția în mass-media a unor informații sensibile sau denigratoare, și asupra cărora ar trebui păstrată confidențialitatea până la existența unei hotărâri judecătorești definitive.

Dar noi nu ne limităm activitatea profesională doar la litigii. Consultanța în materia dreptului medical presupune redactarea de contracte de muncă, de colaborare între medici și spitale și clinici, redactarea documentației specifice pentru funcționarea clinicilor, gestionarea încheierii polițelor de asigurare profesională, prin intermediul broker-ilor cu care colaborăm, precum și numeroase alte activități care țin de managementul riscului. Eu mă ocup de redactarea de formulare de consimțământ informat, pentru fiecare specialitate în parte, pe categorii de manopere și proceduri medicale.

Astfel, colaborarea multidisciplinară o considerăm deopotrivă esențială și firească. Am construit-o în mulți ani de practică împreună cu Dragoș Iordache și Cătălin Guriță-Manole, colegii și, mai ales, prietenii de la GMCID. Bineînțeles că, în materia dosarelor de malpraxis medical, lucrăm și cu experți, atât medici legiști, cât și profesori în specialitățile medicale ce fac obiectul cercetărilor. Ar fi imposibil altfel. Nu este vorba doar despre dorința de a câștiga, ci despre profesionalism. Dacă un ortoped nu știe chirurgie cardiacă, sau un ginecolog – stomatologie, cum ar putea pretinde un avocat că deține cunoștințe în toate specialitățile medicale pentru a gestiona singur un astfel de dosar? Evident că atât doctoratul în medicină legală, cât și anii de practică în care am învățat consistent medicină, în mai toate specialitățile și în legătură cu cele mai dificile patologii, mă ajută foarte mult în gestionarea apărării. Dar, repet: echipa e esențială și firească.

Malpraxisul nu mai este de mult doar despre medic și pacient. În ecuație intră clinicile, spitalele, asigurătorii, managerii și, din ce în ce mai mult, reputația și businessul. Cine poartă astăzi, în realitate, riscul cel mai mare și cine încă nu înțelege cât de expus este?

Cred că riscul e cumva împărțit… dar dacă medicii au început să-l înțeleagă și să se protejeze, clinicile și spitalele mai au încă destul de mult de învățat. Mă uimește deseori naivitatea și superficialitatea cu care încheie polițele de asigurare și cu care gestionează încheierea formularelor de consimțământ informat și completarea foilor de observație. Aceste aspecte țin nu doar de medici, ci de veritabile departamente de management al riscului, departamente care lipsesc din majoritatea clinicilor și spitalelor, fie acestea publice sau private.

După aproape 20 de ani în această zonă, vă întreb foarte direct: este România mai matură în materia dreptului medical sau doar mai litigioasă? Ce s-a schimbat cu adevărat și ce continuăm să facem greșit, în ciuda tuturor lecțiilor acumulate?

România este deopotrivă și mai matură, și mai litigioasă. S-a înțeles, deocamdată, că dreptul medical reprezintă o ramură distinctă, importantă, complexă, deloc de neglijat, cu particularități și nevoi proprii. Încă învățăm. Abordăm cazurile cu mai puțină panică și cu mai multă rigoare. Suntem ușor ipohondri, și asta duce la multe situații atipice și la și mai multe surse de litigii. Și, în ciuda tuturor acestor litigii, permitem asigurătorilor să acorde despăgubiri doar în situația existenței unei hotărâri judecătorești definitive, deși clauzele contractuale prevăd posibilitatea încheierii unor tranzacții. Iar medicii încă nu încheie, decât în mică măsură, asigurări facultative în cuantumuri care să le permită și încheierea unor astfel de tranzacții, și acoperirea daunelor morale până la concurența unor sume apropiate de cele solicitate de pacienți pe calea instanței, și care nu sunt tocmai modeste.

Ați contribuit la construirea unei nișe care astăzi începe să fie recunoscută ca o practică distinctă. Dacă ar fi să priviți următorii cinci ani fără modestie profesională, ce vreți să construiți mai departe? Și ce credeți că va trebui să învețe piața românească despre dreptul medical, chiar dacă nu este încă pregătită să audă?

Îmi doresc să practic profesia de avocat cel puțin cu aceeași bucurie ca și până acum. Să fac ceea ce îmi place și să fiu și plătită pentru asta consider că e un privilegiu de care nu au parte chiar toți muritorii. Sper să fiu la fel de inspirată și de norocoasă și în continuare, astfel cum am fost încă din anii de debut, și să învăț din toate cazurile și specialitățile medicale în care voi lucra, în așa fel încât experiența și expertiza mea în domeniu să continue să facă diferența. Vreau ca medicii care mi se vor adresa să poată spune în continuare că sunt, în sfârșit, “internați pe secția corectă”. Vreau să am parte de aceeași echipă excepțională. 

Bineînțeles că ar mai fi planuri dar, din motive lesne de înțeles, asupra acestora voi păstra deocamdată discreția. Dar dacă va fi să contribui în continuare la nuanțarea acestei practici de nișă… cred că medicii ar trebui să învețe să renunțe la sentimentul de jenă, de rușine, care de cele mai multe ori îi copleșește în fața unor acuzații de malpraxis medical. Da, unii dintre ei chiar greșesc. Da, uneori rezultatul e cumplit, e dramatic. Dar nu întotdeauna. Ar trebui să învățăm să trăim în echilibru. Ar trebui ca dreptul medical să nu se rezume doar la un raport dintre acuzator și acuzat, ci la crearea și definirea civilizată a acestui echilibru.

Un articol Legal Marketing