Tehnocrații, oameni ajunși la vârful administrației din privat sau ong-uri, au început timid, apoi cu patimă să își depene amintirile de călătorie prin hățișul birocrației. Poveștile par desprinse dintr-un jurnal de front. Combatanții epuizați, dar entuziaști povestesc despre camaraderie, suferințe și, mai ales, sacrificiu de sine. Ce să mai, atmosferă desprinsă parcă din războiul civil din Spania. Desigur, cel de la începuturi, când tinerii care voiau să schimbe lumea încă nu bănuiau ce va urma.
Nu înseamnă că experiența lor nu e utilă și că nu ar putea să-și pună marca pe ici pe colo în unele instituții sau măcar în discursul public. Nu există suspiciuni rezonabile că eforturile n-ar fi sincere, la fel ca bunele intenții, dar atmosfera care se degaja seamănă cu o joacă, o aventură, o curiozitate personală, și nu o propunere pe termen lung. Or, asta e în dezacord cu tot ce promitea guvernul în urmă cu aproape un an.
În același timp, imaginea care se vede de la celalălalt capăt, acolo unde își încep parcursul profesional proaspeții funcționari este înfricoșătoare. Angajarea în posturi de conducere nu seamănă deloc cu cea de la bază. Pe nou intrații de jos în sistem nu îi întâmpină nici măcar zâmbetul ipocrit și falsa amabilitate ale angajaților mai vechi, așa cum li se întâmplă șefilor tehnocrați. Dimpotrivă, îi așteaptă un drum greu, cu multe piedici, la finalul căruia ori abdică de la ce au sperat, inițial, ori se pliază pe sistem, învață pe ce butoane să apese, care sunt șefii cei adevărați, informali, care conduc instituțiile din umbră de mulți ani prin rețelele nevăzute de influență și putere. Jurnalele acestor oameni nu apar public, nu sunt viralizate pentru că nici nu sunt scrise, sunt spuse cu teamă sau cu revoltă reprimată cunoștințelor și familiei.
De curând, întâmplător, am auzit două povești de acest fel care contrastează cu bucuria juvenilă ce emană din mărturiile tehnocraților. Entuziasmul, camaraderia și spiritul de aventură le dispăruseră demult, deși lucrau de câțiva ani la stat. Sunt două exemple care ar descuraja pe oricine ar plănui o carieră birocratică, cu toate că, îngrijorător (pentru că arată că nici șefii din privat nu strălucesc de profesionalism și omenie), sunt tot mai mulți care visează la un job sigur în administrație.
„Al cui esti, dragă?” A fost întrebarea la care era somat să răspundă, în primele luni de la angajare, cunoștința – funcționar în administrație. Era siderat, nu știa ce să răspundă. După o vreme, când s-a mai împrietenit cu câțiva din birou, a aflat că nu îl crede nimeni că a luat concursul pe bune. „Nu există așa ceva, sigur a fost plasat de cineva, dar de cine?” Îi frământa dacă acest cineva e important sau e doar un șefuleț. Nu știau de unde să îl apuce, dacă merita să fie băgat în seamă, ignorat ori pus să se chinuie. Treptat, s-a lămurit că toți cei din birou cu el erau pile, aveau câte o rudă mai bine sau mai prost situată în ierarhie, ceea ce le înlesnea și lor ascensiunea sau, dimpotrivă, le bloca viitorul. Atât de răspândit era fenomenul, că nu îi venea nici lui să creadă că luase concursul pe merit, începuse să se întrebe cum de l-au angajat totusi.
CITEȘTE ȘI Contribuție la sănătate sau taxă pe boală? Cât privește sarcinile de serviciu, era un mister total. Era evitat, blocat sistematic, nu prea i se dădea mare lucru de făcut, fără explicații. Îl trimiteau după aprobări și semnături pentru care pierdea ore pe la uși. După o vreme, și-a dat seama că doar una-două persoane din birou se ocupau de lucrurile care contau, restul erau de umplutură, angajați pe pile și tratați ca atare. Ba chiar a avut supriza să afle că mai aveau o colegă, dar nu dădea pe la birou pentru că era detașată. Mai târziu, din discuții, a tras concluzia că era la un sediu de partid. Când s-a schimbat partidul de la guvernare, au apărut șefi noi. Foarte suspicioși cu angajații. Probabil trebuiau să ofere ceva sinecuri și aveau nevoie de posturi libere. Așa că au început mizerii, tracasare, fiind vizați cei care nu aveau „spate”. Cu timpul, a aflat că instituția avea două paliere de putere care uneori se suprapuneau, alteori nu. Dacă șefii cu state vechi erau din același partid cu șefii noi, o vreme era armonie, dacă nu, se repliau sau acționau separat. Prin urmare, mare parte din timp, anagajații de rangul doi îl pierdeau ca să afle cine cu cine e prieten, pe cine nu trebuie să supere și pe cine trebuie să flateze. Jocurile de felul acesta erau mai importante, desigur, decât obiectivele din fișa postului.
Era și un grup netulburat de nicio schimbare, nucleul dur de relații informale care, de fapt, avea cea mai mare influență. Din el făceau parte angajații cel mai bine îmbrăcați și cu cele mai scumpe mașini. Nu erau, de fiecare dată, mari șefi, ceea ce sporea misterul. Era tot mai clar că nu progresa, nu învăța mare lucru și că perspectivele erau să aștepte pensia sau să se rodeze în mărunte și mizerabile jocuri de culise. Într-un final a zis că s-a săturat și că va renunța. Ce va însemna renunțarea, nu e clar. Demisie, resemnare sau găsirea unei protecții bine plasate? În oricare din cazuri, n-ar trebui să fie de mirare că funcționarii sunt, de regulă, de două feluri: acri pentru că s-au resemnat sau aroganți pentru că a venit și vremea lor...
Perspectiva jucăușă și tonul emfatic al jurnalelor viralizate e departe de experiența meschină și fără ieșire a tinerilor care ajung întâmplător prin administrație.
Se fac în continuare angajări, cresc salariile, se acordă beneficii, dar fără nicio reformă (cuvântul e perimat și a căpătat o conotație negativă). Guvernul s-a oprit cu schimbarea la câteva posturi de la vârf și e uimit, prin unele voci obișnuite să iasă des în public, că îl sabotează eșaloanele inferioare din ministere și că trebuie să lucreze cu echipe paralele. Birocrația nu poate fi un ideal. Pentru un om normal, o lume populată cu birocrați entuziaști e chiar înspăimântătoare pentru că rostul lor e să îi sufoce existența cu reglementări, aprobări și semnături. Dar o schimbare sau o reformă ar trebui făcută. A trecut aproape un an de când guvernul promitea voios că va face reformă în administrație și dădea insistent mesaje pe acest subiect. Între timp s-a cam resemnat sau a făcut pactul cu nucleul dur... În curând îl vor întreba: Al cui ești tu, dragă?
