Mă gândesc eu așa acum câteva zile, hai să văd ce mai e și pe la Frudisiac, fiindcă sunt la doi pași de biroul meu, deși eram sigur că nu voi găsi ceva diferit. Nici nu ar avea de ce să schimbe, desigur, știu că le merge foarte bine așa cum sunt.
Mă duc spre ei, așadar. Cunosc toate străduțele din cartierul Dorobanților și cu ochii închiși, așa că nu eram prea atent la drum, mă gândeam la ale mele.
Intru, și dintr-odată mă trezesc buimăcit din gândurile mele, într-un vuiet de zbierete, urlete și strigăte de război. Ies în fugă, fără să mă uit în urmă, zicându-mi, Doamne, oare unde oi fi ajuns, să vezi că am greșit stradă și cine știe unde oi fi intrat…
28 noiembrie - Profit Financial.forum
Mă dau câțiva pași înapoi, întorc capul și văd baraca neagră a lui Frudisiac, pe care o știu atât de bine, măsuțele în față, casa ambasadorului Egiptului vizavi, cu steagul fluturând pe catarg și cu polițistul vigilent în față, cu arma la brâu.
Stau, analizez situația, o întorc pe toate părțile, fac diverse scenarii, însă toate duceau către o singură concluzie: Frudisiac nu putea să fie decât într-un singur loc, și anume după ușa aceea din care se auzeau urletele până în stradă, de-acum.
Îmi fac curaj, trag aer în piept și intru din nou! Niște războinici miniaturali alergau în cerc, treceau peste scaune și pe sub mese cu o dexteritate pe care eu nu o asociasem până acum speciei umane, ci celei feline sau regnurilor înrudite. Zbierau din toți bojocii și nu mi-a fost prea clar de la început cu cine se luptau. Căpetenia oștirii, sau poate chiar regele în persoană, stătea în fund pe podeaua cafenelei și urmărea bătălia, aparent foarte satisfăcut de rezultatele asaltului intergalactic. Era un rege tânăr, chiar foarte tânăr, și vorbea cu micii războinici într-o limbă străină, când le transmitea comenzile, sau cine știe ce le spunea el.
La o masă stăteau două prințese în pantaloni scurți. Foarte, foarte scurți. Îi urmăreau cu coada ochiului pe soldații stelari, și ele aparent foarte satisfăcute de imaginația și de puterea micilor lor plămâni. Părea să fie o relație de filiație directă între prințesele cu pantaloni foarte scurți și micile creaturi, bănuiala confirmată definitiv la sfârșitul luptei și teleportarea lor către alte galaxii. Cât nu se uitau la micii vikingi, discutau aprins, cam ce vorbesc prințesele cu pantaloni foarte scurți între ele, de obicei. În românește.
M-am gândit că or fi închiriat Frudisiacul pentru filmarile la vreo nouă serie din Războiul Stelelor, sau pentru vreo repetiție a unei piese de teatru. Dar nu, o chelneriță a reușit să-mi transmită până la urmă că pot să mă așez la o masă dacă vreau să mănânc ceva.
M-am așezat în cel mai îndepărtat colț și am stat tot timpul cu ochii în patru ca nu cumva să mă ia și pe mine drept un extraterestru, vreun căpcăun al întunericului, și să vină să mă neutralizeze cu o sabie atomică, sau cu cine știe ce s-o mai fi inventat pentru cei foarte mici de când nu mai sunt eu în temă cu acest subiect. Însă am avut noroc, m-au ignorat complet cât am stat la Frudisiac…
Am luat un sandvici cu burrata și avocado, cred. Eu nu mănânc sandviciuri, însă cum alternativa era o salată – cam tot meniul lui Frudisiac, adică – am făcut-o și pe asta, pentru că voiam să mai stau, devenisem curios să văd ce vor face mai departe personajele din episod.
Sandviciul de la Frudisiac a fost chiar o mare surpriză, l-am mâncat cu plăcere, mi-a plăcut, spre mirarea mea. Și mi-a plăcut și de una dintre cele două chelnerițe, dezinvoltă, naturală și cu replică, ba chiar zâmbitoare din când în când.
Nu știu dacă aceste războaie printre clienți fac parte din conceptul Frudisiac, spre a sublinia și mai bine specificul scandinav tolerant al locului, sau dacă or fi fost și ei luați prin surprindere de asaltul care s-a dat asupra lor, urmat de cucerirea cafenelei și de ținerea celorlalți clienți drept prizonieri de război.
Dar, oricare ar fi răspunsul celor de la Frudisiac, e o ocazie să pun această întrebare cititorilor mei, de multă vreme îmi tot stătea în tastatură. Așadar, părerea cititorilor în această delicată chestiune e așteptată cu mult interes: dacă, cum și ce ar trebui să facă într-o astfel de situație, într-un restaurant public, cele trei tabere de pe câmpul de bătălie? Adică regele și prințesele cu pantaloni scurți, pe de o parte, personalul restaurantului, pe de alta, și oștirea clienteasca, în cele din urmă. Fiindcă pe micii războinici nu-i punem la socoteală, desigur, ei fac ceea ce trebuie să facă.
Sigur, întrebarea a mai fost pusă, și de fiecare dată bătălia s-a continuat și pe Internet. Nu s-a ajuns la un tratat de pace până acum, și nu cred că se va ajunge vreodată. Dar măcar să vedem ce crede fiecare, să nu cumva să ne imaginăm altceva…
