După ce am fost la J’ai Bistrot mi-a venit ideea să fac două secțiuni noi pe Restocracy, și le-am și făcut: Locurile boeme, și Marile terase – ale Bucureștiului, pentru moment, însă și ale altor orașe, când va ajunge Restocracy și acolo.
J’ai Bistrot e o terasă, în primul rând, o grădină sau, mai degrabă, o curte, presupun că e cunoscut mai degrabă pentru asta. Au și o sală la J’ai Bistrot (poate chiar și mai multe), însă era închisă când am fost eu acolo, nu am reușit să văd mare lucru pe geam.
J’ai Bistrot au deschis de doi sau trei ani pe Calea Grivitei, vizavi de Universitatea de Arte, de Biserica Sfinții Voievozi și de Baia Grivița, probabil singură baie comunală rămasă în București și poate chiar în țară – dacă o fi încă deschisă și aceasta; oricum, pe o plăcuță scrie mare „baie comunală”, ca să te duci să te speli când nu ai cum, sau nu ai chef să o faci acasă.
Sunt numai case vechi pe Calea Grivitei, e Bucureștiul vechi, pestriț, care a păstrat destul de mult din mahalaua urbană (aproape pleonastic, fiindcă mahalaua de la sat înseamnă cu totul altceva), cu țigănuși care se joacă în stradă, printre mașini, cu oameni care stau pe trotuar, pe taburete, cu mici comerțuri, cu Muzeul Național al Literaturii Romane proaspăt mutat în zonă, după ce au fost nevoiți să restituie marea casă din Piața Romană.
Unii l-ar numi Bucureștiul boem, cu poezie, chiar dacă adesea sordidă, reprezentativ într-o secțiune transversală.
Acolo, în boema de Calea Grivitei, au găsit niște oameni o casă cu o curte imensă în spate, și i-au spus J’ai Bistrot. Casa parcă stă să cadă, dacă adâncile crăpături din ziduri nu sunt și ele de decor. Au o sală la parter, se intră direct din stradă, fără hol, și se pare că mai au și la etaj ceva.
Însă adevăratul J’ai Bistrot pare să fie curtea din spate. E imensă, nu cred că ar bănui cineva că poate să existe un asemenea loc în centrul Bucureștiului, printre casele atât de înghesuite de pe Calea Griviței. Nu se vede nimic din stradă, și dacă nu știi că e acolo, nu te aventurezi prin gangul foarte lung și îngust ce pornește direct din stradă. Mai ales dacă ești singur… Se intră prin poarta portocalie, cea din poză.
Nu ajungi direct în curte, trebuie să mai faci două coturi, și asta după ce ajungi într-o zonă crepusculară, niște depozite prin care trebuie să treci, după ce ți se obișnuiesc ochii cu întunericul. Abia după ce treci de al doilea gang (cel din poza de alături) și nu ai căzut în beciul de pe margine, ți se deschide în față grădina, exact ca în filme.
E o curte mare, cu pământ pe jos, pietriș și nisip în spate, cu mulți copaci. Mesele sunt rare și împrăștiate, așa că unii care vor să mediteze o pot face liniștiți dacă se duc în colțurile mai îndepărtate. Am făcut mai multe poze tocmai ca să nu mai fiu nevoit să scriu prea mult, e mai eficient așa.
Mâncarea nu pare ceva prea serios la J’ai Bistrot, cred că e mai mult ca să nu bei bere sau alte lucruri pe stomacul gol. Eu am luat un singur fel, și nu prea am motive să cred că restul ar fi prea diferite. Am tras cu coada ochiului și în farfuriile celorlalți și la fel ca șnițelul meu erau. După atâția ani de mers și scris despre restaurante, am învățat să ghicesc gustul mâncării doar din cum arată și, nu în ultimul rând, din ce văd în meniu și în jur.
Era multă lume pe terasa la J’ai Bistrot, și arătau exact așa cum te-ai aștepta să fie când intri într-un astfel de loc. Tineri, cei mai mulți, probabil că studenți de la facultățile din zonă, bicicliști, dar și familii cu copii, unii chiar în coșuleț, cum sunt cei care m-au invitat să-i fac poza lu ăla micu… Nu stăteau toți perpendicular pe suprafață și atingând solul, ci așa cum stă boema de obieci, turcește, mai într-o rână, întinși sau cu capul pe masă.
Există o teorie, demonstrată și ușor verificabilă, care spune că așa cum e chelnerul, așa și clientul. Doar că nu se știe care a fost primul, chelnerul care atrage clientul, fiindcă e „de-al lui”, sau pe dos, chelnerii sunt atrași de locurile cu clienți care le seamănă.
Fiindcă chelnerii de la J’ai Bistrot sunt și ei din același film. Dacă nu i-ai vedea alergând de colo-colo cu diverse farfurii în mână, nu ai ști care e clientul și care chelnerul. Câțiva dintre ei s-au lăsat pozați, deși erau cam bănuitoti, neștiind pentru ce…
J’ai Bistrot e unul dintre locurile frumoase ale Bucureștiului, și i-am trecut în ambele secțiuni de pe site pe care le-am făcut tocmai pentru că de acolo mi-a venit ideea: localurile boeme și marile terase ale Bucureștiului. E un loc liniștit, un fel de Vama Veche la momentul siestei. Cred că mulți dintre cei care ajung la J’ai Bistrot sunt oameni civilizați, care pot să stea într-un grup la o masă și fără să facă hărmălaie și fără să facă poante tot timpul, în gura mare. Am tras cu urechea, cât am putut (distanțele dintre mese sunt mari, după cum am spus), dar nu am auzit mare lucru.
Am pus J’ai Bistrot în lista cu marile terase ale Bucureștiului, așadar. Chiar dacă unii nu vor fi de acord cu asta. Și dacă într-o zi vreun interlop va intra pe site-ul meu (ceea ce e extrem de improbabil să se întâmple, totuși), și își va alege o terasă mișto la care să meargă cu băieții fără să citească cu atenție ce am scris despre fiecare în parte, cred că va fi foarte indignat și va spune că ce panarama de site mai e și asta.
