Continuarea relaxări cantitative de către Banca Centrală Europeană devine nocivă în contextul actual, iar posibilele motive ale noilor emisiuni de bani nu au nici-o justificare, consideră Valentin Lazea. În opinia sa, breasla economiștilor și-a pierdut onestitatea și ajunge să inventeze teorii și modele pentru a susține teorii care contrazic logica și bunul-simț economic, doar pentru a se conforma cerințelor politicienilor și așteptărilor unui public care a fost învățat să creadă în realități fictive, în care i se cuvin creșteri perpetue, în timp ce scăderile firești nu trebuie niciodată acceptate.
Șefii celor mai mari bănci din România vor dezbate cu celebrul economist Nouriel Roubini starea reală a economiei și perspectivele izbucnirii unei noi crize. Te așteptăm la eveniment! Click pentru detalii și înregistrare
Banca Centrală Europeană (BCE) a reluat, în vara anului 2019, retorica privind necesitatea unei noi runde de relaxare cantitativă, adică de expandare a bilanțului propriu prin emisiune de bani, în schimbul achiziționării unor titluri de valoare. A și trecut efectiv la treabă, reducând pentru prima dată în teritoriu negativ rata dobânzii la depozitele atrase.
“Patru motive sunt invocate de economiști pentru a justifica aceste intervenții, însă, dintre acestea, doar unul singur (rata inflației situată sub țintă) are atât o acoperire statutară, cât și una de logică economică, dar și aceasta discutabilă. Celelalte trei nu rezistă la o analiză, nici din punct de vedere al statutului BCE, nici din punct de vedere al logicii economice”, a arătat Lazea, în cadrul seminarului Eu-Cofile, organizat de Alpha Bank România, BNR și Asociația Română a Băncilor (ARB). Opinia este exprimată în nume propriu, nu în numele Băncii Naționale a României, unde Valentin Lazea este economist-șef.
“Tipărirea” de bani chiar când condițiile nu o mai justifică se bucură totuși de susținere din partea multor economiști, în ciuda evidențelor și a bunului simț economic pentru că breasla economiștilor și-a pierdut onestitatea, a predat armele în fața politicienilor de susuținerea cărora depind, și a așteptărilor unui public căruia i s-au băgat în cap constant idei greșite, crede Lazea. “Avem o școală care de mici le sădește copiilor în cap că li se cuvine ceva. Am ajuns astfel să trăim într-o lume în care creșterile excesive, oricât de mari, sunt acceptate, iar recesiunile, oricât de necesare, sunt respinse. Numai că astfel de inginerii macroeconomice, fiind contra naturii economiei de piață, nu au cum să se termine cu bine”, spune acesta. Efectele vor fi grave, inginerii macroeconomice de acest fel riscă să distrugă chiar capitalismul, susținând că nu mai există ciclu economic.
Dintre cele patru serii de argumente invocate pentru justificarea continuării relazării cantitative, două se discută în mod transparent - rata a inflației situată încă sub ținta BCE și ritmul de creștere economică nesatisfăcător. Alte două argumente rămân învăluite în umbră: supra-îndatorarea unor state, firme și gospodării și necesitatea de a stimula exportul zonei euro printr-o devalorizare a monede).
Valentin Lazea arată că niciunul dintre aceste nu este pertinent.
1.Rata inflației situată sub țintă
Încadrarea în ținta de inflație reprezintă singurul obiectiv statutar al BCE. Nici unul din celelalte obiective, transparente sau opace (stimularea creșterii economice, reducerea supra-îndatorării, stimularea exportului) nu constituie obiective statutare pentru respectiva instituție. Ea a ajuns să le urmărească, însă, prin omisiune, întrucât celelalte autorități publice, îndrituite să le gestioneze, nu și-au făcut datoria, spune Lazea.
Când s-a lansat moneda euro, la începutul anilor ’2000, „stabilitatea prețurilor” a fost definită ca reprezentând o inflație anuală de 2%. Într-un fel de new speech orwellian, de care oamenii obișnuiți ar râde, deși economiștii l-au îmbrățișat, unei creșteri de prețuri i s-a spus oficial stabilitate. Lazea constată că din punct de vedere logic și semantic această definiție reprezintă un oximoron (contradicție în termeni). Ea a fost însă acceptată pentru a lăsa o marjă de manevră statelor mai puțin competitive din sudul Eurozonei, dar și pentru a acomoda eventualele majorări de prețuri induse de creșterea calității produselor odată cu încorporarea inovațiilor științifice.
Tot atunci a fost stabilită și o ținta ambiguă de inflație urmărită de BCE, ca fiind „sub 2%, dar aproape de această valoare”. Ne putem întreba ce se înțelege prin „aproape de 2%”, spune Lazea. De exemplu, 1,7% e suficient de aproape? Dar 1,5%? Din comunicatele Board-ului BCE pare să rezulte că numai 1,9% e considerat suficient de aproape, un nivel considerat absurd de Lazea pentru că nici o bancă centrală din lume nu-și poate atinge ținta de inflație cu o asemenea precizie chirurgicală.
Măsurile de până acum ale BCE au fost justificate, pentru că au contracarat o scădere puternică a inflației, însă situația diferă în prezent, crede Lazea. Problema pe care o semnalează este de ce în 2019, după doi ani de valori ale inflației cuprinse între 1% și 2,25% (deci în apropierea țintei), BCE simte nevoia unei noi runde de relaxare cantitativă. Mai ales că nu mai are nici instrumente disponibile, cu dobânda de politică monetară la 0% din 2016, cu bilanțul mult expandat și cu insuficiente titluri de valoare de calitate neîndoielnică, de rating triplu A, în schimbul cărora să emită bani noi.
Nu întâmplător, constată Lazea, la ultima ședință a Board-ului BCE, guvernatori din șase state membre (reprezentând mai mult de 50 la sută din PIB-ul Eurozonei) s-au opus relansării programului de relaxare cantitativă, dar au fost depășiți de numărul de voturi pro, chiar dacă acestea reprezentau o minoritate în materie de PIB
În opinia sa, ținta de inflație de „aproape, dar sub 2%”, stabilită la începutul secolului, nu mai corespunde condițiilor actuale, când o serie de relații care funcționau înainte de 2007 nu mai funcționează post-criză. Spre exemplu, Curba Philips, care arată relația de inversă proporționalitate între rata șomajului și rata inflației, avea înainte de 2007 o pantă negativă accentuată, adică un punct procentual de reducere a ratei șomajului ducea la mai multe puncte de creștere a ratei inflației, pentru că avansul ratei ocupării punea presiune pe salarii, iar acestea se oglindeau în creșterea prețurilor. După criză, aceasta s-a aplatizat, mai multe puncte procentuale de reducere a ratei șomajului nedeterminând decât o creștere insignifiantă a ratei inflației. Posibile explicații văzute de Lazea sunt scăderea puterii sindicatelor, sau faptul că producătorii compensează prin reducerea cantității (ex: produse cu gramaje mai mici la același preț), mai degrabă decât prin scumpiri.
Oricare ar fi însă motivele, atâta timp cât inflația corespunzătoare „stabilității prețurilor” coboară de la 2% spre 1,5% sau chiar 1%, Lazea consideră că urmărirea cu încrâncenare de către BCE a țintei de aproape 2% se poate dovediiluzorie și nerealistă, așa cum au arătat deja mai mulți analiști. “Există deci o probabilitate semnificativă ca BCE, urmărind o țintă de inflație stabilită în urmă cu douăzeci de ani, să vâneze o fantomă, neavând, în plus, nici muniția necesară (dobânzi pozitive sau titluri de valoare eligibile)”, spune acesta.
2.Un ritm nesatisfăcător de creștere economică
Cel de-al doilea motiv invocat pentru continuarea relaxării cantitative, și anume stimularea creșterii economice, nu constituie un atribut statutar al BCE, spre deosebire de Fed-ul american care urmărește și acest obiectiv, pe lângă stabilitatea prețurilor. Așadar, spune Lazea, legea nu ar permite BCE să se preocupe de aceasta, competența fiind a guvernelor naționale, prin politici structurale și fiscal-bugetare. „Cu toate acestea, în ultimii ani BCE a manifestat un activism deosebit în domeniu, ajungând să fie percepută ca unicul actor”.
Un activism complet nejustificat, în opinia sa, pentru că ritmurile de creștere din ultimii ani au fost peste potențial în perioada 2015 – 2018 (cu 1,9 -2,5%), de abia în 2019 fiind prognozează o creștere sub potențial, de 1,2%. Lazea invocă o analiză publicată anul trecut, conform căreia Eurozona poate crește sustenabil cu 1,5% pe an, creșterea potențială scăzând de la circa 2,3% pe an în 1999 la aproximativ 1,7% pe an în 2007 și din nou, până spre 1,5% pe an în perioada post-criză. Un ritm sub cel al SUA, de circa 2% pe an, din cauză că în Europa productivitatea este mai scăzută și se lucrează mai puține ore.
“Omenirea fiind lacomă, nu acceptă însă ca pierderile din perioadele de criză să fie considerate costuri istorice, ci vrea cu tot dinadinsul să le recupereze în perioadele de creștere, prin evoluții ale PIB peste potențial, până când acesta depășește tendința (trend-ul) de creștere prevalentă înainte de criză”, arată Lazea. Din 2017, în Eurozonă avem de fapt un exces de cerere, iar ușoara decelerare din 2019 este normală, ba chiar de dorit.
De ce continuă, însă, BCE să nu permită o creștere sub potențial nici atunci când acesta este necesară? “Vedem o schimbare majoră de paradigmă în gândirea economică, respectiv efortul de a anula ciclul economic. De milenii se acceptă faptul că economia evoluează ciclic, cu suișuri și coborâșuri. Chiar în Biblie se face referire la șapte ani buni (cele 7 „vaci grase” din visul lui Iacob), urmați de alți șapte ani răi (cele 7 „vaci slabe”). Dar, începând cu mijlocul secolului XX, urmând învățăturile lordului Keynes, tot mai multe bănci centrale au început să practice ceea ce am putea numii „inginerii macroeconomice”, încercând să aplatizeze ciclul, adică să nege însuși modul de funcționare a unei economii de piață”, spune Lazea, precizând că astfel de inginerii macroeconomice, fiind contra naturii economiei de piață, nu au cum să se termine cu bine, așa cum s-a întâmplat în comunism.
3.Stimularea exportului printr-o devalorizare a euro
Scăderea continuă a dobânzilor, chiar până în teritoriul negativ, în încercarea de a devaloriza euro față de alte valute, ar putea impulsiona, pe această cale, exporturile Eurozonei. O astfel de justificare a relaxări cantitative nu stă în picioare, spune Lazea. BCE nu are în statut obiectivul de stimulare a exporturilor, care nu e oricum decât o componentă a stimulării creșterii economice indiferent de fazele ciclului economic (ascendent sau descendent), care ridică mari probleme.
În fapt, însă, zona euro nu are deloc pe ansamblu o problemă cu exporturile, ba, dimpotrivă, are cel mai mare surplus de cont curent din lume: aproximativ 390 miliarde dolari în 2018, mai mult decât dublu față de excedentul Chinei, în timp ce SUA au un deficit de 470 miliarde dolari. De ce ar vrea Eurozona să-și sporească excedentul, înveninând și mai mult relația cu SUA și dând prilej administrației Trump să amplifice războiul comercial?
Probleme punctuale cu deficitul de cont curent nu are, de fapt, decât Ciprul. 11 state din 19 au surplus de cont curent, iar 7 au deficite mici.
4.Supraîndatoarea unor state, firme și gospodării
Nici justificarea creșterii emisiunii de bani pentru a ajuta debitorii supraîndatorați nu se justifică, arată Lazea. Criză din 2007 -2008, cauzată de supraîndatorare, a fost rezolvată prin....creșterea supraîndatorării. Datoria globală totală (a guvernelor, gospodăriilor, firmelor și organismelor financiare) a crescut de la 142 trilioane de dolari la finele lui 2017, la 199 trilioane de dolari la mijlocului anului 2014 și la aproape 250 trilioane de dolari la sfârșitul anului 2018.
O dobândă scăzută îi ajută pe debitori pentru că ține datoria la un nivel mai mic, dar și pentru că „umflă” în mod artificial prețul activelor deținute (acțiuni la bursă, imobile etc.). Un ajutor otrăvit, de fapt, pentru că diferența dintre active și pasive, numită și avuția netă (net worth), crește în mod artificial, făcându-i pe agenții economici să se simtă mai bogați decât sunt în realitate.
Inducerea acestei percepții artificiale nu a reușit până acum să impulsioneze activitatea economică, dar a obișnuit agenții economici să trăiască într-o realitate virtuală. Vis din care se vor trezi când, inevitabil, ratele dobânzilor vor urca la un nivel normal, și vor constata că au, de fapt, o avuție netă negativă (datorii mai mari decât activele). Cu cât acest ceas al recunoașterii întârzie, cu atât mai dură va fi trezirea la realitate, arată Lazea.
În opinia sa, reticența BCE de a lăsa dobânzile să crească vinedin teama ca unele firme și unele gospodării să nu se trezească brusc cu avuția netă negativă și ca agenții economici care au fost mai puțin prevăzători să fie puși în fața falimentului, și, eventual, să iasă în stradă. O abordare care înseamnă, de fapt, însăși negarea “distrugerii creative” care stă la baza capitalismului și care presupune că cei mai puțini diligenți sunt înlăturați de pe piață și lasă activele lor altor actori economici. Adică încă o negare a principiilor economiei de piață, din teama de repercusiuni politice.
