Prețul gazelor produse intern s-a majorat cu 50% din momentul liberalizării, o scumpire similară fiind înregistrată și de prețul de pe piața austriacă, în funcție de care sunt calculatele redevențele în România. Guvenanții susțin că este inexplicabilă această scumpire, în condițiile în care “nu s-a schimbat” nimic. Realitatea îi contrazice însă, pe piața internă, principala variabilă care s-a modificat din momentul liberalizării a fost fiscalitatea, care s-a majorat în repetate rânduri, partea statului crescând de la aproximativ 5 lei/MWh în momentul declanșării procesului de liberalizare la 28 de lei/MWh în prezent.
Iar marți membrii comisiei de buget-finanțe din Camera Deputaților ar putea crește povara fiscală impusă producătorilor interni, prin introducerea prețului de referință din Austria, cu 30% peste cel intern, și în formula de calcul al impozitului suplimentar, dar și prin eliminare deductibilității redevenței și a limitării deducerilor recunoscute în formula sa de calcul.
„Înțeleg că sub pretextul liberalizării, companiile din energie și din sectorul gazelor naturale intenționează să declanșeze alte creșteri de prețuri. Gazele sunt tot acolo, se extrag tot de acolo, utilajele sunt aceleași, instalațiile aceleași, procedurile aceleași. Nu a crescut nimic. Unii zic ca prețul de cost este undeva la 40 de lei/MWh. Alții zic 27 de lei, dar eu zic 40 și ceva lei. Te uiți că firmele vând cu 70 de lei, cu 80 de lei, cu 90 de lei, cu 140 de lei/MWh. Te gândești, frate, dar ce s-a întâmplat?”, a declarat duminică președintele PSD, Liviu Dragnea.
Cu toate acestea, în pofida a ceea ce spune șeful partidului de guvernare, că nimic nu s-a schimbat din momentul liberalizării, mai multe variabile care influențează prețul gazelor au crescut și, coincidență, majoritatea acestor variabile au crescut la inițiativa coaliției de guvernare.
De exemplu, impozitarea. Pe 1 aprilie 2017 s-a liberalizat prețul la gaze la producători, până atunci acest proces fiind administrat de Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE). Până la 1 aprilie 2017, prețul controlat de ANRE era de 60 lei/MWh, iar de la acea dată ar fi trebuit să devină 68 lei/MWh, potrivit calendarului de liberalizare asumat de guvern. Numai că pentru a avea mai multe venituri la buget a fost instituit în 2013 de guvernul PSD condus de Victor Ponta impozitul pe veniturile suplimentare din liberalizarea prețului gazelor, de 60% până la un preț de 85 de lei/MWh și de 80%, peste prețul de 85 lei/MWh (potrivit unei modificări legistlative ulterioare, varianta inițială fiind de 60%).
Pentru ca producătorii să-și păstreze valoarea nominală a profitului/Mwh (a profitului net, nu rata profitabilității, în acest caz majorarea indusă de creșterea impozitării fiind mai mare) de dinainte de liberalizare, aceștia ar fi trebui să crească prețul cu costul impus de impozitare. În prealabil, producătorii achitau o redevență de aproximativ 5 lei/MWh (la o valoare medie a redevenței de 8% șii la un preț de 60 lei/MWh). Odată cu liberalizarea, ei s-au văzut nevoiți să mai achite și un impozit suplimentar (instituit, în primă fază doar temporar, pentru ca în 2018 să fie permanentizat) de 6 lei (la prețul de 60 lei/MWh). Cu alte cuvinte, în momentul liberalizării, presiunea fiscală suplimentară impusă de stat era de 11 lei. Pentru a-și păstra profitabilitatea de dinaintea liberalizării, companiile au fost nevoite să transfere în preț respectiva povară fiscală.
Însă aceasta nu a fost singura majorare de impozitare din acest domeniu. Din februarie 2018, Agenția de Reglementare pentru Resurse Minerale (ANRM) a introdus în formula de calcul a redevenței prețul de referință de pe piața austriacă, care s-a situat în acest an la o nivel mediu de 120 lei/MWh, dublu față de prețul înregistrat în momentul dereglementării. Astfel, companiile au fost supuse unei noi presiuni fiscale. Redevența calculată la prețul de la Viena n-a mai fost de 5 lei, ci de 10 lei/MWh, iar impozitul pe veniturile suplimentare din dereglementarea prețurilor n-a mai fost de 6 lei, ci de 10 lei/MWh. Și asta la un preț de 71 lei/MWh, cât a devenit imediat după decizia ANRM.
La actualul prețul de 90 lei/MWh, în loc de 4-5 lei (redevența de dinainte de liberalizare) statul încasează 28 de lei numai din redevență și impozit suplimentar, companiilor revenindu-le aproximativ 60 de lei, din care trebuie să-și acopere costul de producție (minim 28 lei/MWh), dar și impozitul pe profit și costurile cu amortizarea.
Cu alte cuvinte, de la liberalizarea prețurilor în 2013 (adoptarea calendarului de liberalizare) și până în prezent, statul și-a majorat veniturile extrase din prețul fiecărui MWh, de la 5 lei (redevența de dinaintea liberalizării) la 28 lei. O presiune fiscală de 23 lei/MWh care, dat fiind caracterul oligopolist al pieței (2 mari producători, OMV Petrom și Romgaz, controlează peste 90% din producție) și caracterul mai degrabă inelastic al cererii de gaze, a fost transferată, după cum spune și teoria economică, în prețuri.
Așa se face că cel puțin o parte din evoluția prețului (o majorare cu 23 de lei) poate fi pusă direct pe seama politicii fiscale a actualei coaliții de guvernare. Numai în ultimul an și jumătate, majorare fiscalității a fost de 17 lei/MWh, de la 11 lei în aprilie 2017 (la prețul reglementat de 60 de lei/MWh) la 28 de lei (la actualul preț de 90 lei/MWh).
Însă impozitarea nu a fost singurul element care s-a majorat în această perioadă și de altfel guvernanții se laudă cu acest lucru. Câștigul salarial mediu net pe economie a crescut, potrivit Institutului Național de Statistică (INS), cu 16%, de la 2.342 lei în martie 2017 (luna dinaintea liberalizării prețului gazelor la producători) la 2.720 lei (în luna octombrie 2018).
Creșterea salariului mediu are o dublă influență asupra procesului de formare a prețurilor, inclusiv al prețului gazelor, punând presiune atât pe ofertă, prin majorarea costului de producție, cât și pe cerere, prin majorarea disponibilităților bănești ale consumatorilor.
Iar majorarea salariilor are o dinamică diferită, de la sector la sector și chiar de la persoană la persoană. Șeful PSD poate verifica acest lucru analizând ultimele sale două declarații de avere depuse la Parlament în care venitul său anual obținut ca deputat s-a majorat de la 77 mii lei la 162 mii lei.
Pe partea de ofertă mai acționează o variabilă, scăderea producției, fie cea naturală, fie cea cauzată de majorarea fiscalității. Pentru că la orice majorare a poverii fiscale, dată fiind starea zăcămintelor din România, îmbătrânite, unele dintre acestea devin neprofitabile. Numai că producătorii nu pot închide ușor un zăcământ, ei fiind obligați, prin acordurile de concesiune, să respecte angajamentele asumate în contractele de concesiune. Angajamente pe care și le-au asumat în condițiile unui cadrul fiscal diferit.
În plus, orice închidere a unei sonde implică costuri suplimentare cu ecologizarea. Așa se face că, de multe ori, companiile operează în continuare un zăcământ neprofitabil numai pentru că acordul de concesiune le impune acest lucru, iar costurile cu ecologizare impun pierderi mai mari decât producerea neprofitabilă a gazului. Producătorii interni sunt puși în fața unei situații loose-loose: fie închid zăcămintele și-și diminuează producția și, implicit, veniturile, dar își și majorează costurile cu cele de ecologizare, fie produc în continuare, asumându-și pierderi. Alternativa este realizarea de noi investiții, cu o deductibilitate pe care actuala coaliție vor să o limiteze în proiectul legii onshore aflată pe masa comisiei de buget finanțe. Investiții care majorează evident costul de producție la care s-a referit și liderul PSD, el fiind variabil de la sondă la sondă, în funcție de maturitatea acesteia (de aici și diferitele costuri de producție amintite chiar de Dragnea).
Cu alte cuvinte gazele nu sunt tot acolo, cum susține șeful PSD, ci se împuținează, iar utilajele și instalațiile nu sunt aceleași, ci trebuiesc făcute investiții suplimentare pentru a putea exploata gaze în condiții mai vitrege, de la adâncimi mai mari.
Scumpirea gazelor din România ar putea fi “o dovadă a lăcomiei producătorilor” interni, cum susține Dragnea, dacă ar fi un fenomen local, înregistrat după liberalizare. Iar alegerea prețului de referință din Austria de către ANRM ar fi în acest sens o încercare de temperare a elanului scumpirilor. Numai că, pe bursa austriacă, pe 3 aprilie 2017 (când s-au liberalizat prețurile la producători), prețul gazelor era de 17 euro/MWh (77,435 lei la cursul de schimb de la acea dată), iar în prezent acesta este de 25 euro/MWh (116 lei la cursul actual de schimb). Rezultă o scumpire de 38,56 lei sau 50%, similară celei din România, (de la 60 la 90 de lei, cât a fost, potrivit Bursei Române de Mărfuri - BRM- prețul mediu ponderat al gazului cu livrare în luna noiembrie).
Cu alte cuvinte, scumpirea procentuală din România de 50% a urmat trendul european, și asta în condițiile în care în Europa nu a fost majorată impozitarea! Acest lucu demonstrează că introducerea prețului de pe bursa austriacă a avut menirea de a majora și nu de a atenua prețurile gazelor produse în România.
Pentru prima dată de la declanșarea ofensivei de supraimpozitare a domeniului de petrol și gaze, început cu Legea offshore în urmă cu mai mult de jumătate de an, industria a decis să prezinte și calcule referitoare la impactul unei supraimpozitări a domeniului.
În prezent, companiile plătesc impozitul suplimentar introdus în 2003 (de 60% și, respectiv, de 80% din veniturile suplimentare obținute din prețuri de vânzare cuprinse între 45 și 85 de lei/MWh de gaz, și, respectiv peste 85 de lei) la prețul de piață, adică 90 de lei/MWh, de pe BRM. Dacă este adoptat proiectul de lege onshore, în dezbatere în Parlament, impozitul va fi achitat nu la un preț de 90 de lei, ci la unul de 121 lei/MWH înregistrat pe bursa austriacă.
La acest preț, statul ar încasa 28 lei/MWh din redevență și impozitul suplimentar (în varianta aflată în vigoare), plus alți 27 lei din impozitul suplimentar în varianta propusă de Comisia de Industrii, dacă sunt luate în calcul noul preț de referință și eliminarea deductibilității redevenței și a “reportării” investițiilor.
Cu alte cuvinte, din prețul de vânzare de 90 de lei, statul va încasa 55 de lei numai din cele două impozite. Companiile rămân cu 35 de lei, din care însă vor trebui să suporte costul de producție, care, potrivit Federației Patronale de Petrol și Gaze din România (FPPG), se ridică, în cazul Romgaz, la aproximativ 28 de lei/MWh. Companiile rămân deci cu un profit brut de 7 lei/MWh, din care trebuie să achite impozit pe profit și costurile cu amortizarea, ceea ce face ca profitul net să fie de maxim 5 lei/MWh. Adică 5,55% din prețul de 90 de lei.
