A venit în '95 din Liban în România, pe când avea 19 ani, a schimbat câteva meserii, s-a însurat cu o româncă pentru cetățenie, dar azi nu-și mai pot imagina viața unul fără altul, a muncit în câteva țări la începutul anilor 2000, de la spălător de vase la constructor, a dormit pe străzi și s-a întors fără niciun ban în România. Treptat, și-a deschis o măcelărie, un magazin cu produse libaneze și, de curând, un restaurant la Băneasa, care să se adapteze nevoii de distanțare socială a clienților în pandemie. Said Om Hani se consideră un visător care și-a împlinit toate visurile și vrea ca, în viitor, să deschidă și o cantină pentru oamenii străzii.
Copil fiind, într-o familie înstărită, care deținea o fermă de cai pur sânge arab, Said nu-și imagina că peste 15 ani va ajunge să doarmă pe străzi în Italia. Era mic când a început războiul civil în Liban, iar ferma tatălui a fost distrusă și au pierdut toți banii. Tatăl lui a murit în '87, lăsând orfani șapte copii și o văduvă de 37 de ani. Said avea 11 ani, iar fratele cel mai mare, de 16 ani, a fost nevoit să se angajeze ca electrician ca să-și poată întreține familia. Mama lui făcea curățenie în case, iar micul Said s-a apucat să spele morminte de sărbători, cu banii câștigați cumpărând jucării de la armeni pe care le vindea mai departe.
A vrut încă de mic să învețe o meserie și s-a angajat ajutor de mecanic auto, timp de trei luni, dar nu i-a plăcut. Apoi a început să monteze piese de ceasuri pe care le vindea. Mai târziu a învățat să monteze aparate de aer condiționat în locuințe, dar nu a rezistat mai mult de un an, pentru că nu era ceea ce și-ar fi dorit el. A lucrat ca ospătar, dar tot nu i-a plăcut, ca și perioadele în care a fost vopsitor auto sau spălător de mașini. "Meseria e brățară de aur", îi spunea mama lui, dezamăgită că tot schimba job-urile unul după altul. Adolescentul Said credea, însă, că cine lucrează la program va rămâne angajat toată viața. "Trebuie să lucrezi pentru tine. Ai văzut vreunul care a muncit opt ore pe zi la program și a ajuns bogat? Niciodată!", spune el acum.
Mai târziu s-a angajat ca vânzător de fructe și, ulterior, de pește. Spăla geamurile mașinilor la semafor, a fost electrician, a zugrăvit blocuri, a muncit pe șantiere, a fost tâmplar și hamal.
În '95, un vecin libanez, om de afaceri, Bassam Melhem, care deținea celebra pe atunci discotecă Why Not din București, i-a propus să vină în România. A lucrat cu Melhem șase luni, perioadă în care a dormit în discotecă. S-a întors în Liban și a făcut armata, în timp ce, la București, Melhem era asasinat de doi cetățeni străini. Deși nu mai avea un loc de muncă la care să se întoarcă, Said prinsese gustul României și a venit din nou în țară după armată. Avea doar 100 de dolari în buzunar, însă învățase puțin limba în cele șase luni cât stătuse aici și i se păruse că românii sunt sufletiști. O perioadă a dormit pe blocuri, până a intrat în legătură, prin alți libanezi, cu unul dintre patronii restaurantului Sheriff's, care funcționa atunci în Piața Unirii. Compatriotul l-a luat din stradă, l-a cazat în casa unui văr și l-a angajat, unde a locuit timp de doi ani. Apoi și-a închiriat un spațiu en-gros la Flora, iar în '99 a plecat cu niște bani în Liban, i-a lăsat mamei sale și s-a întors în București, unde s-a angajat la supermarketul La Fourmi din Piața Unirii. Lucra de la 7 dimineața până noaptea la recepție marfă și se cazase la o bătrână. O colegă, care voia să-i intre pe sub piele și să poată pleca cu produse din magazin, i-a făcut cunoștință cu vecina ei Ionela, o tânără româncă. Nu s-au plăcut, dar după o lună s-au căsătorit; ea, ca să-i facă în ciuda tatălui ei polițist, care nu suporta arabii, el, ca să obțină cetățenia română. A împrumutat bani și a cumpărat verighete. Bunica ei, îngrozită că s-a măritat cu un arab, a întrebat-o doar atât: "Fă, e negru rău?"
Fiecare dintre ei voia mai mult de la viață, așa că s-au împrumutat de 3.000 de euro și au plecat în Franța cu autocarul, la invitația unui amic libanez, care le-a promis că îi ajută să-și găsească de lucru. Când l-au sunat din Paris, nu le-a mai răspuns la telefon. S-au cazat la un hotel și, în prima zi, crezând că tot ce e în minibar li se cuvine, au sărbătorit golind toate sticlele. Au avut noroc că recepționerul, un algerian, i-a sfătuit să cumpere băuturile la preț de supermartek și să le înlocuiască pe cele consumate. Când banii au fost pe sfârșite, s-au mutat la un hotel mai ieftin, după care, în ziua în care trebuiau să părăsească camera, a cunoscut un bătrân egiptean care l-a angajat la un restaurant ca să spele vase. S-a împrietenit cu bucătarul, care a început să-l învețe cum să facă mâncare. Patronul a angajat-o și pe soția lui Said, care călca fețe de mese, și i-a mutat într-o garsonieră pe care și-o plăteau muncind pentru el.
Nu se vedeau continuându-și viața așa și au plecat în Germania, la o soră a lui Said, căsătorită cu un musulman extremist. Nu i-a acceptat când a aflat că soția lui nu e musulmană și așa au ajuns fraudulos în Italia, la Roma, pentru că le expirase viza Shengen. Din cauza cumnatului, ca să-i facă în ciudă, Said a trecut, ceva mai târziu, la religia ortodoxă. La Roma au ajuns la un văr al Ionelei, care n-a avut unde să-i cazeze, așa că au dormit în stradă. A reparat o vreme paleți de cărat marfa și cu banii câștigați a închiriat o cameră la o bătrână, dar munceau din greu și au vrut să-și încerce norocul în Elveția. Au fost prinși și arestați când au trecut frontiera, iar a doua zi au fost trimiși înapoi în Italia, unde li s-a dat un termen ca să părăsească țara. Dar au încercat din nou să fugă tot în Elveția și din nou au fost prinși și întorși în Italia. "Pentru noi devenise o distracție să ne tot prindă, pentru că elvețienii ne dădeau un sandviș și un ceai", își amintește Said.
S-au săturat să tot treacă granița și au luat un tren spre Roma, iar când i-a prins controlorul fără bilete și i-a văzut cât de rău arată, i s-a făcut milă de ei; le-a luat câte un sandviș și le-a lăsat niște bani. La Roma, ca să poată mânca, a falsificat bilete de metrou și a scos bani din telefoanele de pe stradă, iar peste puțin timp a cunoscut un libanez care le-a dat bani de bilet de avion, ca să se poată întoarce în țară.
Întorși în București, Said a închiriat de la o rudă a Ionelei un spațiu la Obor, unde o vreme a gătit mese calde. Pentru că libanezul nu avea bani, dar voia să se ocupe de afacere, femeia a investit 13.000 de euro pe care i-a recuperat din vânzări în prima lună, motiv pentru care l-a luat pe Said asociat. Ca să câștige și mai mult, Said le-a lăsat pe Ionela și pe mama ei să se ocupe de spațiul de la Obor, iar el s-a angajat la Hassan Murad, fratele cunoscutului om de afaceri Mohammad Murad. A primit ulterior o ofertă de la Avicola Mihăilești, dar imediat după l-a ofertat un alt frate al lui Murad, care produce mâncare la Topoloveni și îi plătea mai mulți bani și cazare, iar ulterior s-a angajat la Mohammad Murad.
În 2001 a sfătuit-o pe Ionela, care era, ca pregătire, asistentă medicală, să facă o facultate. Așa s-a apucat, cu bani împrumutați, de Finanțe-Bănci la Spiru Haret și, în primii doi ani, a lucrat pentru alt frate al lui Murad și apoi chiar pentru cunoscutul om de afaceri. În paralel se ocupa de contabilitatea unor firme mai mici. "I-am spus atunci: <<Într-o zi o să vină la tine Mohammad Murad și o să-ți propună o funcție foarte mare>>. Mi-a zis: <<Du-te, mă, de-aici!>>. Dar în 2007, Mohammad Murad a intrat în biroul unde lucra, i-a rugat pe toți ceilalți angajați să iasă și i-a propus să o promoveze director general, susține Said. El a sfătuit-o să refuze, considerând că ar fi o pălărie mult prea mare pentru ea, așa că, până la urmă, a acceptat funcția de director economic pentru toate hotelurile.
A venit criza din 2009 și deja Murad îl plătea fără să mai muncească, iar asta l-a făcut pe Said să se simtă prost. "Îl respect foarte mult pe domnul Murad, pentru că m-a învățat enorm. Am învățat de la el să fiu corect în afaceri, să fiu sincer, să nu păcălesc, să nu amân munca de azi pe mâine și dacă vreau să fac ceva, să fac pe loc și să mă trezesc de dimineață ca să termin treaba pe care mi-am propus-o pentru azi. Și să visez, pentru că dacă nu visezi, nu faci nimic. Nu e rușine să visezi, pentru că doar așa îți poți împlini visul. Am învățat că dacă ai un angajat și muncește, trebuie să-l respecți și să fie el șeful tău, iar dacă nu muncește, trebuie să fii tu șeful lui", își amintește Said.
A plecat de la Murad și a reînceput colaborarea cu Avicola Mihăilești. Cumpăra tiruri cu carne de pui din Bulgaria și îi revindea către ei. Se câștiga foarte bine, motiv pentru care a rugat-o pe Ionela să plece de la Murad și să îl ajute cu contabilitatea, pentru că nu mai făcea față și avea nevoie de un om de încredere. Cu banii pe care i-au câștigat, dar și cu ce le-a dat mama și bunica Ionelei, au cumpărat o casă destul de mare la Băneasa. Au reparat-o, avea 135 de metri pătrați, și au extins-o la 300 de metri. Timp de un an jumătate au gătit acolo mâncare pe care o livrau la domiciliu, până când cuptorul de pizza s-a prăbușit peste picioarele lui Said, care o vreme a trebuit să stea la pat, după care a primit o ofertă avantajoasă de muncă. "Am refuzat-o și mi-am spus: ori îmi fac afacerea mea, ori mor".
Peste puțină vreme a închiriat un spațiu la Pipera, unde a deschis o măcelărie libaneză care a funcționat din 2012 până în 2014. Între timp, a compartimentat o parte din casa pe care o construise astfel încât să amenajeze șase garsoniere, pe care le-a închiriat cu 350 de euro pe lună, și chiar și acum are chiriași, doar jandarmi și polițiști. Cu banii de chirie au trăit timp de doi ani, perioadă în care n-au mai făcut nimic altceva. Între timp, soacra lui a vândut apartamentul și i-a făcut cadou 50.000 de euro, din care, după ce a plătit datoriile, a închiriat un spațiu la Băneasa, unde a deschis un magazin cu mâncare libaneză. Încă din prima zi a vândut de 500 de lei, iar a doua zi de 1.000 de lei. Magazinul funcționează din 2016 și, de la an la an, și-a mărit numărul de clienți. Anul trecut, când magazinul ajunsese deja la aproape 8.000 de clienți, a făcut un studiu de piață și a constatat că o parte dintre ei și-ar dori un restaurant libanez.
A făcut un credit, s-a mai împrumutat de niște bani de la un cunoscut și, după ce a închiriat un teren la Băneasa, în imediata vecinătate a aeroportului, s-a apucat să investească aproape 60.000 de euro în amenajarea unui restaurant pe care l-a deschis cu câteva săptămâni în urmă, în plină pandemie. Nu s-a speriat că în București Covid-19 a pus pe butuci sute de restaurante și s-a gândit că tocmai acest lucru poate fi o oportunitate, pentru că a scăzut concurența, iar cererea își va reveni cu timpul. "Am construit restaurantul în așa fel încât să se adapteze cererilor în pandemie, iar oamenii să vină să mănânce fără teama de a se contamina", a explicat Said. Restaurantul, numit Om Hani, este amenajat într-o curte și este compus dintr-o clădire cu două etaje, unde este și bucatăria, iar spațiile "anti-pandemie" sunt foișoarele de alături, care cumulează 44 de locuri acoperite și încălzite iarna, la un metru distanță unul de celălalt. Practic, fiecare foișor are doar câte o masă și funcționează chiar și acum, când interioarele restaurantelor sunt închise. Restaurantul se deschide la ora 17 și își încheie programul la ora 23, dar nu funcționează lunea. Mâncarea e gătită de Said și Ionela, care au și câțiva angajați, atât chelneri, cât și personal care face curățenie.
După 25 de ani în care a schimbat zeci de meserii și a trăit cât alții în zece vieți, Said spune că și-a îndeplinit toate visurile și nu își dorește nimic mai mult. "Am vrut să am casă, mi-am făcut casă, am vrut mașină și mi-am luat, am vrut magazin, am magazin, am vrut restaurant și l-am făcut acum. Mi-am realizat toate visurile, am fost în vacanțe mereu și nu-mi mai trebuie nimic. Dacă vrei, îți împlinești visurile. Eram în străinătate și dormeam pe stradă, dar încă de pe atunci visam la restaurantul meu, iar Ionela îmi spunea: <<Tu dormi pe stradă și visezi la restaurant al tău? Nu-ți dai seama în ce situație ești?>>".
Acum nu mai vrea nimic pentru el, dar visează să le facă bine altora. Dacă Dumnezeu îi va da mai mult decât îi trebuie, va face o fundație prin care să ajute oamenii necăjiți. După ce își va achita datoriile și ratele, și-a propus să facă o cantină unde să le dea de mâncare gratis oamenilor străzii. Vrea ca 20% din câștigurile lui să fie direcționate către acest proiect, pentru că știe cum e să îți fie foame și să nu îți întindă nimeni o mână. Între a sta nemâncat și a nu avea unde dormi, Said spune că foamea continuă provoacă o suferință mai mare. "Fiecare om care stă pe stradă n-are voie să doarmă fără să mânânce". Își amintește cum, în străinătate, când nu avea ce mânca, intra în curțile oamenilor și culegea smochine din pom. "Oamenii mă amenințau că vor chema poliția, dar le spuneam că până să vină polițiștii am timp să mă satur un pic".
