Problema cu a le cere oamenilor să-și schimbe modul de viață pentru a încetini schimbarea climei este că e o ofertă teribil de proastă. Le spui, în esență: nu mai zbura, nu mai șofa, nu-ți mai cumpăra haine, nici cafea, nu mai pleca în concediu etc. Și ce primesc în schimb: e posibil ca planeta să fie puțin mai nelocuibilă - peste un secol. Nu-i de mirare că nu a prea prins.
Nimănui nu-i place să ducă o viață de pustnic. Iar în momentul în care viața alegătorilor e chiar și un pic deranjată - cum se întâmplă acum cu explozia prețurilor la energie -, guvernele abandonează activismul climatic și se grăbesc să permită încălzirea globală în continuare, arată Rador.
Politicienii persistă cu promisiunea lor tradițională: creșterea anuală a PIB-ului, care le permite oamenilor să-și cumpere mai multe chestii. Însă de acum oferta nu mai poate fi aceasta.
Producția și consumul de chestii încălzesc planeta. În loc de și mai multe chestii guvernele trebuie să le ofere oamenilor mai mult timp. Mai exact, în țările dezvoltate, unde oamenii au suficient pentru subzistență, ar trebui să reducem programul de muncă pentru a salva planeta. O săptămână de lucru de patru zile ar fi un bun punct de pornire, îndeamnă Financial Times, citat de Rador.
Această promisiune s-ar baza pe două realități triste. În primul rând, cei mai mulți oameni își detestă munca. Un sondaj global realizat de Gallup estimează că numai 20% din angajații cu normă întreagă se simt motivați la muncă. Mulți angajați simt de asemenea că le lipsește timpul liber, în parte și din cauza faptului că apar tot mai multe obligații privind creșterea copiilor.
Oamenii au nevoie să muncească pentru a se simți împliniți, însă numai un pic de muncă poate face minuni: opt ore de muncă pe săptămână este „doza cea mai eficientă” pentru bunăstare, au constatat cercetători de la universitățile Cambridge și Salford în 2019 după chestionarea a peste 70.000 de angajați britanici.
A doua realitate tristă este aceea că atunci când societățile devin mai bogate ele nu devin neapărat și mai fericite. Societățile egalitare tind să devină mai fericite, dar celelalte nu. Cu alte cuvinte, acel surplus de PIB servește adesea în principal la distrugerea planetei. Imaginați-vă un discurs ținut la petrecerea voastră de pensionare care înșiră toate realizările carierei, încheiat cu: „așadar amprenta ta carbonică per total e ...”. Și imaginați-vă cifra aceea pe piatra voastră de mormânt.
Fiecare oră de muncă în plus produce și mai mult CO2 - prin deplasări, dar, mai presus de toate, prin chestiile pe care le producem și le consumăm. Consumul nostru generează peste 60% din volumul total de gaze cu efect de seră, au estimat în 2016 cercetătorii de la Universitatea de Știință și Tehnologie a Norvegiei. În plus, când devenim mai bogați producem în general mai mult CO2. În anul de boom economic 2018, de exemplu, emisiile din SUA au înregistrat un salt de 2,7%. Aproape toți considerăm că nu avem bani suficienți, cu toate că aproape orice locuitor al țărilor dezvoltate are acum mai mult decât ar fi putut visa măcar aproape oricine din trecut. Și suficient nu va fi niciodată. Dar pentru planetă este deja prea mult.
Așadar, pentru a opri schimbarea climei trebuie să devenim cu toții mai săraci, iar cea mai sigură cale de a realiza acest lucru este să muncim mai puțin. Lucru care de altfel nu ar face decât să continue o îndelungată tendință de îmbunătățire a vieții prin reducerea programului de muncă. În 1870 un muncitor oarecare dintr-o țară industrializată presta peste 3.000 de ore de muncă pe an, adică 60-70 de ore pe săptămână timp de 50 de săptămâni, au calculat Michael Huberman și Chris Minns, doi istorici economici. Până în 2019 acel total scăzuse la 1.383 de ore în Germania și 1.777 de ore în SUA, după care a scăzut și mai mult în cursul restricțiilor pandemice.
În 1956 Richard Nixon prezicea săptămâna de lucru de patru zile în „viitorul nu prea îndepărtat”. Acel viitor poate va sosi în sfârșit acum. Săptămâna de lucru de patru zile e investigată prin proiecte-pilot în diverse țări, ba e dezbătută chiar și în Japonia, în vreme ce în Islanda e deja ceva banal. De fapt, renunțarea la numai o zi de muncă nu ar fi nici de departe suficientă pentru reducerea emisiilor, întrucât productivitatea unui lucrător odihnit este oricum periculos de ridicată.
După ce le vom fi acordat oamenilor mai mult timp liber vom avea însă nevoie de un stat-dădacă - ei, da! - pentru a-i determina să-și folosească acel timp pentru activități care produc mai puțin carbon, cum ar fi plimbatul, sportul sau gătitul.
De pildă, pentru a-i descuraja să plece în weekend cu avionul, am avea nevoie de o impozitare mai mare a zborurilor. Respectivele venituri se pot investi în izolarea clădirilor, transportul public ș.a.m.d. Taxarea carbonului ar fi totodată o cale greu de ocolit de a-i impozita pe cei 1% cei mai bogați oameni din lume, care produc mai mult decât dublul emisiilor generate de cei mai săraci 3,1 miliarde de oameni ai planetei, conform organizației Oxfam.
Adevărat, reducerea programului de lucru nu poate funcționa pentru toată lumea. Ar fi nevoie să-i compensăm pe oamenii săraci din țările bogate, care au nevoie de fiecare cent pe care-l câștigă. Programul redus n-ar funcționa cu siguranță în cazul țărilor sărace, dar ele oricum produc relativ puține emisii per capita.
Luna trecută, la Amsterdam, am văzut pentru o clipă cum ar putea arăta viitorul nostru. Era o după-amiază splendidă de luni și, deși turiști n-am prea văzut, terasele cafenelelor erau pline de localnici bucurându-se de soare și stând la taclale cu prietenii.
Săptămâna de lucru olandeză este în medie de 30,3 ore, cea mai scurtă din Europa (deși unii sindicaliști olandezi tot o consideră prea lungă). Probabil nici nu e vreo coincidență că Olanda se clasează printre cele mai fericite țări din lume. Sigur, trebuie admis că olandezii și-au împărțit munca într-un mod sexist: femeile muncesc în medie 27 de ore plătite pe săptămână, bărbații 37. Dar nu cred că noi nu suntem capabili să concepem o împărțire mai echitabilă. Odată ce și alte țări bogate vor urma exemplul, clima nu va fi unicul beneficiar.
