În spatele ambițiilor fotbalistice ale Riadului se află mai mult de-atât: un rol de adevărată superputere regională, cu care ne vom întâlni din ce în ce mai des, potrivit presei din Italia.
Nu se știe dacă fostul antrenor al naționalei, Roberto Mancini, a acceptat sau nu oferta de a merge să lucreze în Arabia Saudită. Cu toate acestea, știu că ambițiile Arabiei Saudite din domeniul fotbalului nu ar trebui să ne surprindă. Sunt doar ultima manifestare a unui rol geopolitic de adevărată superputere regională pe care îl vom întâlni din ce în ce mai des, arată Rador.
Un exemplu în acest sens ar fi candidatura Arabiei Saudite pentru a face parte din consorțiul aeronautic format din Regatul Unit, Italia și Japonia care produce următoarea generație de avioane de luptă militare. Sau recentul summit de la Jeddah unde, în semn de omagiu adus saudiților, China a fost de acord să dialogheze cu Ucraina. Sau începutul dezghețului cu Iranul. La care s-ar putea adăuga în viitor deschiderea de relații diplomatice chiar și cu Israelul (după modelul Emiratelor Arabe, cu acordurile Abraham).
Sau rolul din umbră al capitalului saudit în salvarea Egiptului de la faliment. Sau cel al diplomației saudite care intervine pentru a facilita evacuarea străinilor în timpul războiului din Sudan. Cu siguranță uit ceva, dar esența este una singură: apariția unui ''imperiu arab'' cu care vom avea de-a face.
O lume care nu se autoflagelează
A descrie lumea ca pe o partidă formată din două blocuri – Occidentul versus China-Rusia – este o simplificare mult prea periculoasă. O altă putere tipică acestei noi ordini multipolare care ne bulversează schemele este Turcia, unde foarte probabil Putin va merge în curând: ar fi prima sa vizită într-o țară NATO de la începutul războiului.
Arabia și Turcia împărtășesc ''amintiri imperiale'' nemarcate de vinovăție, și ambiția de a reconstrui vaste sfere de influență. Referitor la absența complexelor de vinovăție trebuie precizat că în lumea islamică nu există nimic similar cu autoflagelarea Occidentului, vinovat de sclavia din secolele trecute. Chiar dacă principalii comercianți de sclavi erau arabi și otomani. Care astăzi se prezintă ca prieteni și aliați ai Africii, unde Occidentul continuă să fie perceput drept singura civilizație dominatoare, exploatatoare și opresivă.
Arabia Saudită și Turcia au lideri pe care noi îi condamnăm ca fiind autocrați și care totuși reprezintă două modele posibile de tranziție către modernitate pentru țările emergente. Un ''detaliu'' care ne împiedică deseori să le înțelegem mișcările și care face ca Occidentul să fie neîndemânatic în relațiile cu prințul saudit Mohammed bin Salman, cunoscut și ca MBS, sau în cele cu Erdogan.
Memoria imperiilor arabe
Memoria istorică contează. Imperiile arabe au fost protagoniștii unor mari cuceriri după ce profetul Mahomed a întemeiat religia islamică.
Din fostele puteri au rămas urme vizibile. Pe plan religios, răspândirea Coranului din Africa până în Asia de Sud-Est (Malaezia, Indonezia) se datorează expansionismului militar al arabilor. La nivel lingvistic, limba arabă este vorbită de popoare (magrebieni din nordul Africii, egipteni) care nu aparțin grupului etnic al ''popoarelor deșertice'' provenite din Peninsula Arabică. În Andaluzia, minunile monumentale și artistice mărturisesc o perioadă în care arabii dominau sudul Spaniei.
În epoci mai recente, lumea arabă căzută în declin a fost cucerită de alte imperii, precum cel otoman și apoi cel britanic. Descoperirea petrolului îmbogățise acea parte a lumii, de multe ori însă în avantajul multinaționalelor occidentale. Din anii '70 ai secolului XX, resursele energetice au fost naționalizate, utilizarea lor fiind decisă acum de către oricine guvernează acele pământuri.
Semne de renaștere
Astăzi, asistăm la semnalele unei renașteri a ''puterilor arabe''. Începând cu leagănul civilizației lor, Arabia Saudită, al cărui lider de facto este, din 2017, prințul saudit Mohammed bin Salman, care își folosește enorma bogăție energetică (în special prin intermediul companiei Aramco) pentru a servi proiectelor de modernizare și pentru a consolida influența internațională a țării sale.
MbS imită modelul deja aplicat la scară mai mică în Dubai și Doha: fără democrație, sau drepturi ale omului comparabile cu cele din Occident, însă reformele sale îmbunătățesc statutul femeii, reduc influența reacționară a clerului în viața țării și favorizează investitițiile în proiecte futuriste.
Aspectul generațional contează, iar vârsta lui MbS este un fel de detașare de gerontocrațiile care au domnit în trecut în acea zonă. Arabia Saudită este una dintre ''puterile regionale'' care concurează cu alți jucători – America, China, Rusia – pentru a deține influența asupra unei zone strategice a lumii care merge din Orientul Mijlociu, până la Maghreb și Africa subsahariană.
Riadul își folosește bogăția petrolieră pentru a-și moderniza economia (inclusiv sectorul energetic, a se vedea investițiile în hidrogen), o diversifică prin deschiderea către turism (sportul este funcțional și pentru asta) și își consolidează rolul de investitor într-o zonă înconjurătoare vastă care include un gigant nord-african precum Egiptul.
Arabia, Emiratele, Qatarul și Kuweitul investesc mult și în Occident: dețin cote la mari companii europene și americane, în imobiliare și cluburi de fotbal. Neutralitatea lumii arabe privind războiul împotriva Ucrainei a făcut posibilă atragerea în acea zonă a investițiilor rusești și a oligarhilor sancționați în Occident.
Un univers al tinerilor
Pe o rază de cinci ore de zbor din Golful Arabo-Persic trăiesc trei miliarde de oameni cu o vârstă medie de 26 de ani și o rată a natalității încă dinamică: aceasta este sfera geografică în care noua lume arabă vrea să-și facă simțită greutatea (o zonă care include și Meditarana ''noastră'').
Economia și demografia readuc în prim-plan acel Orient care a fost leagănul islamului. De-a lungul acestor coaste, cu peste două mii de ani în urmă, comercianții indieni și chinezi făceau deja comerț. Astăzi, arabii sunt din nou protagoniștii noilor forme de globalizare, în care își propun să joace un rol central.
Față de noi, occidentalii, continuă să aibă resentimente. Nu numai pentru că Riadul trece cu vederea o afacere rușinoasă precum asasinarea jurnalistului disident Khashoggi, care a fost omorât și tăiat în bucăți în timp ce se afla într-o misiune diplomatică pe teritoriul turc.
Acea afacere este considerată ''minoră'' în comparație cu progresul înregistrat în domeniul drepturilor omului, și mai ales în comparație cu ruperea alianței dintre monarhia saudită și clerul obscurantist wahabi, un pact reacționar care din 1979 a contribuit la răspândirea în întreaga lume a fanatismului, jihadului și terorismului. Prințul Mohammed bin Salman, consideră că Occidentul nu îi recunoaște îndeajuns meritele.
Un alt lucru care îl înfurie pe MbS și clasa dominantă arabă în general este acest ''ecologism extremist'' al europenilor, care tratează energiile fosile ca pe diavolul care trebuie eliminat complet și imediat. Mohammed bin Salman și Aramco sunt siguri că Occidentul și întreaga lume vor avea nevoie de energiile fosile mult timp de-acum încolo.
Și nu contează cât de rapizi vrem să fim noi în procesul de transformare în energie solară și electrică. Aceste două surse regenerabile au limitări evidente, așa că dezvoltarea lor va trebui să fie în continuare ''însoțită'' de surse tradiționale. În plus, există lucruri care pur și simplu nu se pot face cu soarele și vântul: de exemplu îngrășămintele, care sunt produse sintetice din derivați de petrol. Și fără îngrășăminte, omenirea ar muri de foame. Observații banale, dar care ar trebui să fie ABC-ul dezbaterii energetice, numai că o parte a Occidentului preferă să demonizeze energiile fosile de parcă le-am putea abandona pe toate mâine dimineață.
Nu este de mirare că în fața acestor forme de extremism (''boala copilăriei'', așa cum o definea Lenin), prințul saudit Mohammed bin Salman preferă să țină deschise multe alte relații geopolitice. Cu China, Rusia și cu mulți alții. Fără să devină nici un vasal al Moscovei, nici al Beijingului, așa cum demonstrează interesul său pentru Programul Global Combat Air (''Avionul de Luptă al Viitorului'' menționat anterior: pentru care Roma și Londra și-au dat acordul, dar nu și Japonia).
