Breaking News! S-a atins cel mai slab leu din istorie: 4,7669. Nici măcar nu e adevărat, statisticile Băncii Centrale Europene afișează un nivel maxim de 4,7737 lei/euro pe 13 martie, după o rată de 4,7722 pe 24 ianuarie. Iar pe graficul Bloomberg se poate observa un curs maximum de 4,7767 pe 12 martie și unul de 4,7751 pe 28 ianuarie, peste “vârful” de joi de 4,7674. De unde se vede că recordurile sunt relative, doar emoția e mare. Și o dată cu ea se verifică și Legea lui Murphy potrivit căreia informațiile din presă sunt în general adevărate, cu excepția celor cu care te confrunți în mod direct și care conțin mic imperfecțiuni.
Ca să rezum, este bine să nu confudam volatilitatea cu deprecierea. Unei variații de curs de un procent nu i se poate pune eticheta de devalorizare. De la la sfârșitului lunii ianuarie și până acum cursul de schimb euro-leu a avut o evoluție în dinți de fierăstrău, dar în niciun caz nu putem vorbi de o depreciere a ratei de referință. Discutăm de variații de un procent între 4,72 și 4,77, evoluție care, repet, nu poate fi catalogată drept o devalorizare accentuală a leului, ci se înscrie în regimul de flotare controlată.
Și încă o precizarea care arată că nu putem pomeni în nici un caz de un curs crescut. S-a ajuns, în sfârșit, la rata de schimb la care s-au stabilit accizele, dar a fost nevoie de cinci ani pentru asta.
28 noiembrie - Profit Financial.forum
Ca să detaliez, Fiscul a încercat prin orice mijloace să conserve sau să crească accizele. În 2014, de pildă, a folosit un curs indexat cu inflația, care a ajuns la 4,738 lei/euro, nivel tranzacționat pe piață abia în 2019! Iar analiștii și publicațiile economice militează pe un ton apăsat pentru dezeuroizarea economiei, dar, supriză!, chiar statul o induce prin intermediul accizelor în euro. Așadar, cei ce arată spre banca centrală ar trebui să vadă care-i situația reală, și să-și mute tirul asupra fiscalității aberante.
În cele din urmă s-a renunțat la accizele în euro. Dar chiar dacă sunt acum în lei, ele s-au stabilit pe seama nivelul mare din 2014, calculat pe baza unui curs situat în afara pieței. Și el a fost determinat prin intermediul indexării cu rata inflației, deși, inflația este tot o taxă. E caraghios să majorezi accizele, pentru că a crescut taxarea prin inflație!
Iar aici mai intervine o problemă. În loc să existe un mix monetar-fiscal, politicile “trag” în direcții diferite. Pe de o parte, banca centrală țintește inflația în încercarea de a o ține la un nivel scăzut. Și nu dorește ca aceasta să fie doar redusă, ci și stabilă, motiv pentru care și-a fixat o țintă multianuală. Pe de altă parte însă, Finanțele schimbă permanent cadrul fiscal și, implicit, modifică impredictibil prețurile de pe piață. Și sigur că Fiscul e interesat ca mărfurile să se scumpească, ca să încaseze taxe procentuale cât mai mari!
Dar politicul ar putea avea totuși un rol neutru, în măsura în care politica monetară țintește inflația, și politica fiscală se focusează pe convergența reală. Și ca urmare a reformelor structurale și a relaxării fiscalității, statul și-ar putea regândi strategia de a încasa taxe și impozite cu ajutorul lărgirii bazei de impunere. Altfel, alegându-se la tombolă bonul fiscal câștigător, marketingul nu va avea rezultatul scontat.
