În acest moment, în România, la nivel public, domină două mari narative: narativul securitar, legat de implicățiile interne și regionale ale războiului din Ucraina, și narativul necesității restructurării cheltuielilor publice. Concentrarea asupra lor nu este întâmplătoare: știm, într-un plan mai general, că oamenii își doresc primordial stabilitate, securitate și prosperitate. Totuși, în acest moment, acești doi piloni trebuie gestionați cu mare atenție de către guvernare.
Narativul securitar, despre cum noi tăcem și facem în ceea ce privește sprijinul pentru Ucraina, dar și propria securitate, și-a arătat clar limitele în urma incidentului dronei. Comunicarea din jurul cazului a dus mai degrabă la neîncredere decât la validarea discursului decidenților noștri. Cel mai important, el a deschis ușa pentru tot felul speculații, adâncind chiar paranoia locală în loc să aducă un sentiment de protecție și siguranță. Unde nu e încredere, nu prea poate fi vorba de siguranță. Nu e o surpriză că toate aceste dezvoltări fac rău democrației noastre.
Riscul major în acest moment este să obții exact opusul stabilității și securității la nivel de opinie publică. Narativul dominant în aceste zile este că, în ciuda a ce spun, autoritățile noastre nu sunt capabile să ne protejeze, că armata este slab dotată și pregătită și că rușii vor profita de degringolada noastră pentru a lansa provocări și mai mari în perioada următoare. Decidenții noștri au câteva opțiuni: 1) să continue cu status quo, deși limitele sale sunt evidente, iar falia între reprezentanți și reprezentați ar continuă să se adânceasă; 2) să insiste pe unele acțiuni pentru a crește percepția de securitate, de la saci și adăposturi la achiziții de echipament; și 3) varianta optimă, în opinia mea, de a veni nu doar cu măsuri mai eficiente pentru a crește percepția că statul ia problema securitară în serios, dar și cu un discurs mult mai transparent despre ce face România pentru cetățenii săi, despre care este planul în următorii ani și despre cum contribuim noi, inclusiv în Ucraina, la pacea și stabilitatea regională. Această a treia opțiune implică o conversație națională serioasă care la noi este evitată cel puțin de când a început războiul, dacă nu mai devreme. MAPN face ce poate, în limitele comunicării instituționale și a stării de pace (România nu e în război și nu sunt indicații la nivel NATO că are cineva ceva cu noi), dar factorul politic trebuie să înțeleagă că "liniștea populației" e treaba sa, ca percepție, mai ales că vin 4 rânduri de alegeri.
Narativul "tăierii găurii" (mai ales că găurile se umplu, ca să nu cazi în ele, nu se taie) este unul nefericit, pentru că numai despre prosperitate (sau de #stabilitate, apropo de narativul guvernării/ coaliției înainte de luna iunie) nu poate fi vorba când toată ziua ni se vorbește despre găuri bugetare, sau mai recent de evitarea unei apocalipse FMI / 2010. Totuși, cum am ajuns aici? Și atât de repede. Las la o parte evidenta chestiune despre echitatea măsurilor care se vehiculează și cum România este ruptă între cei puțini privilegiați și cei mulți care trebuie să suporte costul ajustării. Cuvintele sunt aici foarte importante, pentru că ele au consecințe directe asupra opiniei publice, a se vedea ce spune Frank Luntz cu words that work. Așa cum "scotocirea" nu ajută comunicarea securitară, nici găurile / austeritatea nu sunt superioare "consolidării banului public" / "întăririi bugetului național" în timp de crize globale (sau altor expresii / sintagme care pot fi promovate pentru a susține demersul fiscal actual).
Riscul unui astfel de "framing", promovat tactic actual, este ca percepția instalării austerității să creeze efecte economice semnificative, punând și mai multă presiune pe buget. Narativul dominant astăzi este că România este în zodia tăierilor și a austerității (măcar pentru unii), că vin vremuri grele și că Guvernul nu mai știe ce să facă pentru a aduce bani, ceea ce va face viața românului și a mediului de afaceri mult mai grea. Încă o dată, opțiunea de status quo nu va rezolva nimic, ci va spori neîncrederea. O a două opțiune ar fi să se insiste doar pe echitatea socială din jurul măsurilor și pe echilibrarea efortului între stat și cetățean/mediul de afaceri. Aceste linii de mesaj, deși corecte, nu rezolvă chestiunea esențială a faptului că românii vor (și merită) un răspuns despre creșterea substanțială a calității serviciilor publice, începând cu educația și sănătatea. Nici nu ajută că de câteva zile discutăm despre cum pierdem sume consistente din PNRR pentru spitale. Sau pare că pierdem, măcar că de fapt se face tranziția spre alternativă BEI.
Este opțiunea guvernanților felul în care vor decide să abordeze aceste două teme. În lipsa unor schimbări de direcție și discurs, este însă probabil să se trezească cu mari surprize electorale. Dacă oamenii vor securitate și prosperitate, nu poți ajunge prea sus (sau prea departe) activând emoții negative precum cele despre frica de război și recesiune. Chiar avem nevoie de mai multă speranță în discursul public și de o perspectivă pozitivă despre viitorul nostru comun, chiar într-o țară cu un nivel de cinism peste medie. E treaba guvernării și a opoziției democratice să dea sentimentul că speranța nu numai că moare ultima, dar că ea e legitimă raportat la 2024 și ce urmează după, că există soluții respectiv alternative pentru români.
Radu Magdin este CEO al Smartlink Communications și consultant și analist de risc (geo)politic
