Opinii: Asfaltarea completă a drumului spre iad (III)

Să ne uităm sporturi: lumea e transfigurată, urlă chiuie și plânge alături de echipa națională, de sportivul învelit în drapel. Firile colțoase se înmoaie, asprimile se netezesc, glasul se îneacă, lacrimile țâșnesc. De ce? Mister: nici sportivii, nici „naționala” nu le sunt rude, vecini, neamuri, nu s-au cunoscut niciodată, nu s-au ajutat nicicând. Și totuși, ceva e.

CITEȘTE ȘI Opinii: În atenția viitoarei guvernări: sfârșitul iluziei că putem face de toate

Constatasem un lucru curios de-a lungul timpului, mai ales în ultimul deceniu al secolului trecut. Mulți basarabeni stabiliți în România, unde câștigau mai bine și aveau o mai mare libertate de mișcare, oftau după Imperiul Sovietic, unde trăiseră mai prost, mai precar, mai cu teama în sân. Să nu credeți că era dorul de Rusia. Dimpotrivă, nu le plăcuse comunismul, dirijismul, propaganda oficială, fuseseră o națiune de mâna a doua, dar fuseseră crescuți în mentalitatea imperială a unei țări foarte mari și foarte puternice. Era vorba de apartenență. Și lucrul ăsta se vede și acum la marile puteri. Amicii mei francezi din urmă cu 20 de ani, deși „de stânga”, aveau, și ei, un soi de aroganță, de superioritate venită dintr-o veche conștiință imperială. De americani, ce să mai vorbim. De vecinii noștri maghiari, care acum 200 de ani erau la vârful altui imperiu, nici nu mai trebuie să pomenesc. Dar chiar și noi, amărășteni și rupți în c… cum suntem și am fost, când vine vorba de Miorița, de Ștefan cel Mare și Sfânt, de prichiciul vetrei cel humuit, s-a mântuit vorba.

Prin urmare, vorba ardeleanului, ori e ceva, ori vine de undeva. Chiar dacă e subiect de umor, reproș sau revoltă, naționalismul e o componentă forte a unui grup și are un caracter unificator, de familie. Identitatea națională a jucat un rol uriaș în secolele XIX și XX. În jurul ideii de rasă și națiune s-au făcut lucruri extraordinare și s-au comis crime abominabile. Țările europene sunt națiuni, sunt definibile prin etnii, cutume, istorii. Oricât am pretinde că așa ceva e un construct, și chiar dacă ar fi, tot unul puternic, definitoriu și uman rămâne. În comuna primitivă, supraviețuiau cei cu simțurile cele mai ascuțite, cei care nu aveau încredere în nimic. Era o lume dură și dură a rămas mii de ani. Grupul; privește cu neîncredere și suspiciune la dstrăini și e gata să pună mâna pe armă.

Însă construcția lumii nu a fost întotdeauna „pură (etnic) și dură (militar)”. Sașii și șvabii s-au stabilit în Transilvania venind de departe. Turcii și tătarii, în Dobrogea, hăt, de mult. Uneori etniile s-au înțeles, alteori, nu. Însă atât românii, cât și tătarii, sașii, maghiarii, alsacienii, bascii, corsicanii și toți ceilalți și-au păstrat o identitate, sute de ani, fără întrerupere. Politicile de deznaționalizare au avut un succes variabil, în Bulgaria, Serbia și Ungaria. Ca să nu mai vorbim de Imperiul de la Răsărit. Pot să spun că o politică contrară a fost mult mai de succes. Turcii „noștri”, rămași în Regat, au fost tratați ca o minoritate demnă. Regele Carol I a construit cea mai înaltă moschee și i-a tratat întotdeauna cu maxim respect. Urmarea? Batalioanele turcești au dovedit un eroism și o putere de sacrificiu rare, în Primul Război Mondial. Rămânând turci până azi, continuându-și tradițiile și păstrându-și credința.

CITEȘTE ȘI Opinii: Când energia devine țintă digitală

De aceea, eu, unul, nu iau în râs identitatea și tradițiile nimănui. Problema care zguduie Europa e aceea a imigrației. Adică, în diverse interpretări, e ori a împrospătării speciei, ori a deznaționalizării. Am s-o iau cătinel. Marele clasic al literaturii de aventuri franceze, Alexandre Dumas, era mulatru. Asta nu l-a împiedicat să scrie poate cele mai frumoase romane despre Renașterea franceză. Marc Bloch, evreu, a murit pentru Franța. Marcel Proust (spun unii, cel mai mare autor francez) a fost evreu. Nenumărați soldați evrei germani au murit pentru Germania. Benjamin Disraeli, prim ministru englez, era de origine sefardă italiană. Aleksandr Pușkin era de origine africană și a întemeiat poezia rusă modernă. În Suedia, Athena Farrokhzad e o poetă de origine iraniană. Aș putea continua exemple multe zile de-a rândul. Fenomenul acesta, al națiunilor compuse dintr-o majoritate și din minorități și care constituie un întreg, e bine-cunoscut. Discuția începe să devină serioasă abia când proporțiile se schimbă, când criteriile de integrare au urmări, când coeziunea socială se crapă și siguranța individului scade. Până în 1989, Europa Occidentală era o fortăreață a bunăstării, asediată din toate părțile de armate de emigranți pofticioși. Numai că, pe vremea aia, criteriile de intrare și ședere permanentă în „raiul occidental” erau altele, mai rigide și, oarecum mai raționale. Fugarii români (adevărați) aveau un vis: să ajungă în lagărul de triere de la Traiskirchen. Pare imposibil, azi, să visezi să ajungi în lagăr, dar așa stăteau lucrurile. Pentru simplul motiv că fugarii de-adevăratelea se știau fără schelete în dulap, gata să muncească de să le sară borșul pe nas, numai să scape din România. Însă de ce stăteau cu lunile acolo? Pentru că avea loc o triere. Autoritățile scotoceau prin istoricul indivizilor, să verifice dacă nu s-au căptușit cu vreun infractor sau vreun spion, dacă insul respectiv era dispus să muncească și, mai ales, să respecte modul de viață și convențiile occidentale. Nu știu din ce motiv, aceste criterii raționale (deși erau oarecum umilitoare) au fost abandonate și intrarea în Cetatea Europeană s-a transformat într-un festival. La mijloc a fost ideea multiculturalismului, a schimbului de valori universale și – of – a bunelor intenții. Așa se face că, azi, există în orașe importante ale Europei, de la Marsilia la Bruxelles, de la Malmö și Stockholm (Suedia) la Anvers și Copenhaga, ghetouri etnice, cărora corectitudinea politică le spune, mai delicat, zone cu segregare rezidențială. În același timp, mai ales în țările nordice, alea placide, în care te plictiseai și uitai să închizi ușa cu anii, numărul infracțiunilor de tot soiul, de la hoție, viol și droguri până la omor a crescut proporțional. Întâmplător sau nu, zonele de care vorbesc sunt dominate de grupuri mari, puternice, înarmate, care impun nu numai legea, dar și comportamentul ori credința cartierului. Departe de mine de a condamna pe toți imigranții. Dimpotrivă, sunt convins că 90% dintre ei au venit aici pentru o viață mai bună sau mai liniștită. Exemplul fostului polițist Ahmed Al Ahmed, sirian de origine, care a salvat viața mai multor evrei de un atac terorist, în Australia, este exemplar. Numai că sita verificărilor, odată retrasă, a permis intrarea multor inși, grupuri și ideologii agresive, care au speriat populația. Or, cu spaima cetățenilor nu te joci. Mai mult. Dacă o ascunzi sub preș, o împachetezi în ideologie și formule evazive, nu faci decât să-i sporești puterea de influență. Politica italiană de forțare a copiilor de origine străină să învețe obligatoriu limba, istoria și cultura italiană reprezintă un răspuns politic la o situație de fapt. Tot mai mulți cetățeni italieni nu își cunosc țara.

CITEȘTE ȘI Opinii: Satul pe care nu-l mai putem vedea

Am fost de curând în Brescia și vă mărturisesc că, pentru prima dată după mulți ani, am simțit în aer un soi de amenințare sinistră, foarte acută. Nu e de mirare, așadar, că AfD triumfă în tot mai multe landuri germane. Statistic, infracțiunile sexuale raportate au crescut puternic în ultimii zece ani, aproape s-au dublat. Iar ceea ce cere populația e o verificare mai profesionistă și mai atentă a celor nou veniți. Și ar mai fi ceva: politica de schimburi culturale s-a dovedit un eșec, din simplul motiv că civilizațiile, culturile au ajuns exclusiviste, intratabile, ireductibile. În loc să existe o coparticipare, constatăm că fiecare își apără domeniul și interzice, tot mai ritos, „amestecul în treburile interne”, pe criterii, cum să le spun altfel, rasiale.

Anticii spuneau că e o măsură în toate. Numai că, acum, cântarul are greutățile măsluite.

(va urma)

Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole