Opinii: Asfaltarea completă a drumului spre iad (II)

Acest catren celebru atribuit lui Armand Jean du Plessis, cunoscut îndeobște sub numele de cardinalul Mazarin, ar fi putut fi punctul de pornire al lucrurilor pe care le vedem la tot pasul în lumea de azi. Eu nu sunt aidoma ideologilor, propagandiștilor și năucilor care văd peste tot conspirații și complicități extinse și subterane. Nu mă tem de „zguduiri”, aidoma lui Farfuridi, și nici de „întreruperi”, precum Cațavencu. Cu toate astea, pe urmele celebrului personaj, trebuie să conced că „Soțietatea noastră are ca scop să încurajeze industria română, pentru că, dați-mi voie să vă spui, din punctul de vedere economic, stăm rău…”

CITEȘTE ȘI Opinii: Asfaltarea completă a drumului spre iad (I)

Și de-ar fi numai atât! Dar și social, moral, politic, uman stăm rău. Oricum, mult mai rău ca în urmă cu zece-douăzeci de ani. Pe vremea aia mai exista un pic de speranță. Țin minte ca acum 1 ianuarie 2007 (se fac douăzeci de ani!). Odată cu artificiile care explodau în rafale pe cer, speranțele noastre dădeau în clocot. Mergeam într-o direcție bună. Nimeni și nimic nu ne putea întoarce din drum. Azi, nu numai eu, dar tot continentul se întreabă de ce am ajuns unde am ajuns? Chiar așa, unde? Păi, să numărăm steagurile: Uniunea Europeană a decăzut pe locul trei în economia mondială, criza energetică face ravagii în mai toate statele lipsite de resurse importante (adică mai toate), dar și în cele care au (cum ar fi România și Germania). În cursa pentru AI, nu existăm. Industria europeană trage obloanele într-un ritm amețitor. În ciuda uriașului proiect ecologic, Europa este continentul cel mai afectat de schimbările climatice din lume. Problema imigrației ilegale a devenit una cronică, politică și schimbă deja echilibrul social. Continentul este dependent de producția de armament și de trupele americane. Colac peste pupăză, construcția europeană este pusă la îndoială, cu vizibile tendințe de separare, asta însemnând încă o întârziere în viitoarele schimburi economice. La nici una dintre aceste probleme grave nu s-a răspuns eficient politic și economic, decât cu întârziere, greoi, ineficient. Raportului Draghi, care a pus degetul pe rană, i s-a răspuns politicianist și ideologic, însă socio-economic, nu. O problemă extrem de gravă este scăderea intelectuală și profesională a clasei politice, odată cu scăderea nivelului general de cultură (eu nu îi spun încă „prostire”) a populației. Testele PISA nu vorbesc numai despre nivelul și eficiența învățământului din diversele țări, ci mai ales despre viitorul lor. Și acest viitor nu sună prea bine.

Dar, de la bun început, vreau să spun că eu nu sunt convins de eficiența și spăimoșenia conspirațiilor. Mai toate conspirațiile s-au dovedit niște flapsuri, s-au răsuflat, și-au ratat țintele. Dacă există pe undeva, cumva, vreo conspirație, singura pe care o văd capabilă să tulbure omenirea e conspirația prostiei. Verișoara ei bună e conspirația banilor, dar care nu exclude prostia, Doamne ferește. Are poporul ăsta o vorbă nesuferită: „Ferește-mă, Doamne, de prieteni, că de dușmani mă apăr singur.” E explicația simplă și străveche a dezastrului provocat de un om bine intenționat, dar pe care nu-l ajută capul. Degeaba vrei să stingi focul cu o căldare de gaz.

Lumea contemporană a automatizat multe dintre mecanismele interne ale societății, astfel încât, în multe posturi călduțe și de conducere au parvenit (ăsta e cuvântul potrivit) tot soiul de neica Nimeni. Cu școală, cu diplome, cu recomandări – dar definitiv nepregătiți, incapabili să vorbească limba oamenilor, corupți, aroganți, convinși că sistemul funcționează de la sine. Cei care au construit sistemul, și l-au construit bine, s-au cam dus pe la treburile lor. Poate au afaceri, familie, poate îi doare o măsea. Cert e că această armată de funcționari rămași pe post a ajuns la concluzia că lucrurile vor rămâne în echilibru. Dar, cum sunt și ei oameni ca toți oamenii, au avut, au și vor mai avea idei crețe. Fiecare a venit de acasă, după o noapte de vise zbuciumate, nu transformat ca Gregor Hamsa într-un gândac, ci cu o idee creață. Pe care au încercatdin răsputeri s-o „implementeze”, convinși, mă repet, că sistemul va funcționa în virtutea energiei. Una dintre ideile astea falimentare (începutul decăderii industriale europene) a fost legarea energiei de gaz.

CITEȘTE ȘI Opinii: În atenția viitoarei guvernări: sfârșitul iluziei că putem face de toate

Ideea asta a înflorit treptat, până în 2022, dintr-o combinație de calcule economice, tehnologice și geopolitice care de care mai sofisticate. Dominantă a fost părerea că gazul poate fi combustibilul „de tranziție”: mai curat decât cărbunele și păcura, flexibil pentru electricitate și încălzire, relativ ieftin când este livrat prin conducte și util pentru a susține industrializarea și, mai târziu, extinderea energiilor regenerabile. Vedeți? Numai intenții bune, nobile. Asta convenea parțial și imensului, gălăgiosului trend ecologist, care ar fi fost în stare să sacrifice toată umanitatea, numai ca să păstreze naturelul simțitor. Vreau să fiu bine înțeles. Nu-mi plac măcelărirea ori pângărirea naturii. Urăsc distrugerile bătaia de joc. Însă nici ce-i prea mult nu-i bun. În natura divină și măreață de odinioară, oamenii trăiau maximum 30-35 de ani. Și n-aș vrea să ne întoarcem acolo. Problema ulterioară și catastrofală a fost că aceeași infrastructură care a adus eficiență și interdependență a creat și vulnerabilități, dependență de importuri, contracte rigide, conducte concentrate pe anumite rute și, mai ales, expunere față de Rusia. Ca să nu mai vorbim de prețul ascendent al combustibilului. Iar când legile de unificare categorială și-au făcut simțită prezența și aici, a urmat lovitura de măciucă. Brusc, energia hidro și cea atomică, mai ieftine, prin definiție, au devenit mai scumpe. Consumatorul, adică fraierul beneficiar al binefăcătoarelor reforme, a ajuns să plătească un preț al electricității tras în sus de gaz. Nu fiindcă un kilowatt-oră hidro sau nuclear ar fi devenit brusc mai greu de produs, ci fiindcă piața europeană angro este, în principal, organizată după principiul prețului marginal.

Îți stă mintea: să ai la dispoziție energie ieftină, dar să o cumperi scump – pare de domeniul absurdului. Doar că e mai puțin absurd dacă ne întrebăm: „și unde se duc banii dintre producția ieftină și achiziția scumpă?” Și, brusc, nu mai pare atât de absurd. Germania și Polonia au rezerve uriașe de cărbune superior. Da, este o sursă de poluare, da, murdărește. Dar ai ca alternativă trimiterea în șomaj a zeci, sute de mii de muncitori, fără a mai socoti familiile lor. Energia scumpă înseamnă producție scumpă, fără desfacere pe piață. Cei care produc într-o veselie și-i doare undeva de ecologie umplu piața cu produse ieftine, la fel de bune. Iar consumatorul casnic, dacă nu e hipster sau fanatic, va alege produsul mai ieftin, că nu se scaldă în bani. Hai să nu mai vorbim de închiderea celor 17 de centrale nucleare germane, care totalizau, ca producție, 140,5 TWh/an, și care ar fi putut acoperi nevoile totale a 19-20 de milioane de locuitori, adică un sfert din populație. E aberant? Este. Miroase a dezastru? Pute. Spuneți-mi că a fost o conspirație să dărâme Germania. Nu. Toată liota de politicieni, ideologi, oengiști, tehnicieni și strategi au vrut o țară mai curată și mai prosperă. Au asfaltat drumul spre iad cu bune intenții.

CITEȘTE ȘI Opinii: Internaționalizarea Romania Inc. și orașele-hub ale lumii

Precum vedem, în materie de prostie, nu suntem noi cei mai tari. Păcat!

(va urma)

Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole