România a păstrat după 1990, pe hârtie, una dintre cele mai întinse industrii de apărare din regiune, cu uzine de muniție, armament, explozivi, blindate și tehnică militară. Timp de peste două decenii, statul a finanțat însă inclusiv păstrarea unui „nucleu” de personal și a unor capacități considerate necesare pentru apărare, în timp ce restructurarea, retehnologizarea și trecerea la produse competitive aproape că au lipsit sau s-au făcut fără cap.
Acum, când războiul din Ucraina a readus producția militară în centrul economiei europene, România dispune de fabrici numeroase pe hârtie, dar construiește cu adevărat doar cu noua capacitate industrială împreună cu germani, coreeni, turci, americani.
Mecanismul de menținere a personalului din fabricile de armament a apărut în anii proști ai țării. OUG 145/1999 introducea măsuri speciale de protecție socială pentru personalul din sectorul producției de apărare, iar documentele guvernamentale din anii 2000-2004 vorbeau deja despre funcționarea industriei în funcție de necesarul militar, păstrarea „nucleului”. Guvernul Năstase emitea (doar) hârtii cu restructurarea și privatizarea companiilor.
Modelul pe plată de salarii și producție de ochii lumii, cu plante care au devenit copaci impunători prin zidurile fabricilor de armament, s-a perpetuat din regim în regim. Legea 232/2016 permite și astăzi finanțarea de la buget a activităților pentru menținerea și conservarea capacităților industriei de apărare, iar Guvernul aprobă anual numărul maxim de angajați pentru care se acordă această susținere.
N-ar fi un mecanism absurd, dacă.
O fabrică militară nu poate fi tratată identic cu una care produce bunuri de consum: statul poate avea nevoie să păstreze o linie, utilaje și oameni chiar și în perioade în care nu există comenzi, pentru ca producția să poată fi repornită în caz de necesitate.
Problema României este ce a rămas după decenii de asemenea conservare.
Cu ce am rămas
O analiză Profit.ro din 2024 asupra tuturor uzinelor ROMARM arăta cum fabricile supraviețuiau cu ajutorul bugetului, aveau instalații foarte vechi sau practic nu mai produceau.
Fabrica de Pulberi Făgăraș funcționa atunci la nivel minim, rezultatul său pozitiv fiind explicat prin banii primiți pentru „nucleu”.
Tohan Zărnești raporta de asemenea un rezultat pozitiv susținut de subvenționarea locurilor de muncă aferente nucleului, în timp ce tehnologiile conservate erau descrise în documentele societății ca provenind din anii '80.
Uzina Mecanică Sadu avea utilaje dintre care unele datau chiar de la înființarea fabricii, în 1939, și aproximativ 600 de salariați, dar nu avea comenzi suficiente.
Uzina Mecanică București (UMB) nu mai producea atunci efectiv tehnică militară proprie, producția Piranha V fiind realizată separat, pe platforma uzinei, împreună cu General Dynamics. Altfel, UMB producea într-un an întreg două șenile de tanc sovietic.
Mai jos, doua uzine emblematice ale apărării naționale, Tohan și Sadu:
Există excepții la Uzina Mecanică Mija, care merge după începerea războiului din Ucraina, sau Cugir Electromecanica Ploiești sau Carfil.
Însă, în ansamblu, totul este extrem de departe de imaginea unei industrii care a fost pregătită timp de 30 de ani pentru momentul în care România ar avea nevoie masivă de armament.
O altă hârtie, Strategia Națională pentru Industria de Apărare 2024-2030, recunoaște, ca în anii 2000, necesitatea modernizării capacităților, integrării în lanțurile europene, dezvoltării cercetării și trecerii către produse compatibile cu cerințele NATO. Și, la fel, această foaie include existența/finanțarea unui „nucleu de specialiști”.
Soluția a venit singură peste noi
Războiul declanșat de Rusia în Ucraina ar fi trebuit, teoretic, să fie exact momentul pentru care România conservase capacități militare timp de decenii. În practică, în 2024, industria locală era încă mult în urma Bulgariei, Cehiei sau Poloniei la producție și contracte.
În plus, dependența de exterior rămâne ridicată chiar și pentru producția realizată în țară. Ministerul Economiei arăta în 2025 că ponderea componentelor importate în produsele industriei românești de apărare varia, în funcție de produs, între 20% și 70%.
Situația începe acum să se schimbe, dar într-un singur mod: mare parte din noua industrializare militară este construită cu parteneri străini mari.
Rheinmetall și Pirochim dezvoltă la Victoria producția de pulberi și propulsori, grupul german și-a extins rețeaua industrială locală și pregătește alte proiecte în România.
General Dynamics produce Piranha V împreună cu partea română.
Hanwha construiește o fabrică pentru obuziere K9 și vehicule K10, iar Otokar a trecut la producția locală de blindate COBRA II.
Imaginați-vă că, după 30 de ani de finanțare pentru menținerera producției, fabricile românești ar fi putut accesa singure SAFE. România are aprobată o finanțare de 16,68 miliarde euro, a doua ca mărime din UE după Polonia. Circa 4,2 miliarde euro sunt destinate infrastructurii, iar peste 12 miliarde euro achizițiilor pentru apărare și securitate.
Guvernul și-a fixat drept obiectiv ca 50% din ceea ce va fi livrat prin proiectele SAFE să fie produs în România. Dacă această țintă va fi atinsă, programul poate face ceea ce subvenționarea nucleelor nu a reușit în ultimele decenii: să transforme existența fizică a fabricilor în capacitate industrială competitivă.
Păstrarea unei hale, a unei instalații și a câtorva sute de specialiști poate fi justificată strategic. Dar conservarea nu este același lucru cu industria. Industria presupune produse cerute de piață, comenzi, tehnologie actuală, productivitate, furnizori, cercetare și capacitatea de a crește rapid producția atunci când apare cererea.
România a plătit ani la rând pentru prima parte. Războiul de lângă graniță a arătat cât de puțin construise din a doua.
30 de ani s-au redus la un singur lucru, plătit de toți românii anual cu bani grei: păstrarea unor posturi de conducere date de partidele politice care s-au perindat prin fruntea guvernului și asigurarea de către acele partide a loialității personalului care mai mult nu lucrează în industria de apărare.
