După 7 (șapte) ani de discuții și dezbateri între decidenți, industria ospitalității și opinia publică, ceea ce s-a numit „Legea bacșișului” a devenit realitate. La fel de bine s-ar fi putut numi și „Legea ieșirii din ipocrizie„ sau „Legea care permite plata bacșișului cu cardul de credit” ori în alte feluri care explică mai bine ceea ce a condus la dezbateri și, în final, la actul normativ respectiv.
Au ieșit discuții. Nu că nu era de așteptat, dar pare mereu surprinzător că multe părți implicate aleg să comenteze înainte să se documenteze sau să înțeleagă. De asemenea, pare mereu surprinzător că cei care au fost în miezul problemei (și eu fac parte din această categorie, în calitate de reprezentant al industriei) nu reușesc să comunice efectiv și din timp cu toți stakeholderii în așa fel încât să evite „inevitabilul” și, anume, veșnicul dat cu părerea.
Auzim tot felul de lucruri de genul: „s-a trezit statul să mai ia un impozit, după ce că au salariul mic cei din HoReCa, vor câștiga și mai puțin prin plata a 10% impozit pe venit, e muncă suplimentară pentru antreprenori și vor fi controale care vor naște noi amenzi, e jenant ca ospătarul să întrebe clientul dacă vrea sau nu vrea să lase bacșiș, de ce avem o lege pentru industria ospitalității și pentru alte industrii nu (deși criticăm faptul că a apărut legea pentru horeca! ), a ieșit târziu legea și nu există norme, soft-urile nu sunt pregătite” și câte și mai câte.
28 noiembrie - Profit Financial.forum
Hai să vedem ce aveam până acum :
· Toți erau obișnuiți să lase bacșiș și anume cash, fără să fie solicitați sau întrebați înainte, oricât și-a dorit fiecare;
· Similar cu meditațiile profesorilor, aceste sume au fost și sunt în continuare venituri încasate în urma prestației unui serviciu, prin urmare ar fi trebuit/ ar trebui declarate la finalul anului de fiecare beneficiar al sumelor. Că nimeni nu a făcut asta și că nici statul nu a urmărit tema, acesta este un adevăr care, însă, nu schimbă interpretarea legală;
· Din ce în ce mai des se întâmplă că persoane fizice dornice de a da bacșiș nu aveau cash la ele și ar fi putut/ dorit să dea bacșiș pe card. Ceea ce, dacă antreprenorul dădea dispoziția, s-a putut și până acum;
· Întrebarea este ce se întâmplă cu acest bacșiș dat cu cardul (în comparație cu cel dat cash și care intră imediat și nealterat în buzunarul personalului). Păi, în primul rând, era un venit supus TVA-ului și anume 19%. Deci, 19% se duceau la stat. Restul era fie un venit suplimentar pentru antreprenor sau, dacă acesta așa decidea, se ducea spre personal. Dar înainte să ajungă în buzunarul personalului era tratat ca și venit salarial și prin urmare supus impozitării și taxelor sociale ( CAS, CASS etc.). Dacă acest proces era parcurs ( o făcea cineva ??), ajungeau vreo 40% din suma inițială la personalul care deservea clientul.
· Ca să evite cele de mai sus, restaurantele sau hotelurile aveau câteva opțiuni: fie să refuze complicăciunea („nu se poate plăti bacșiș cu cardul”), fie să factureze tot felul de produse, să pună veniturile pe produse și să scoată dividende pentru a da banii angajaților (și tot plăteau TVA, impozit pe dividende etc.);
· Dacă o companie era beneficiarul serviciilor (mese de protocol, evenimente etc.), erau trei variante: să nu lase deloc bacșiș, să folosească antreprenorii tertipurile de mai sus cu venituri pentru pătrunjel sau să vină antreprenorul (căci corporațiile nu puteau) cu bani cash din propriul buzunar (evident, nedeductibil).
Cele de mai sus reprezentând realitatea de la firul ierbii, dorința industriei a fost să IASĂ DIN IPOCRIZIE, să facă tot acest proces simplu, transparent și cu beneficii pentru toate părțile implicate (personal, antreprenor, client, stat). Au fost necesari 7 ani. ȘAPTE. De discuții intense, de scenarii, de frici, de găsire de obstacole. Toate astea în calea unei simple ieșiri din ipocrizie, pentru că lucrurile TOT SE PETRECEAU, doar că „pe sub masă”.
Am trecut cu decidenții prin tot felul de scenarii, iar cel mai vehiculat a fost posibilitatea încasării pe card ca venit salarial (cu plata impozitelor și a taxelor sociale). Ca și cum asta nu ar fi fost oricum posibil. În final, am ajuns la o soluție: să poată fi încasat ȘI PE CARD ( soluția cash, rămânând neschimbată), să nu fie privit ca venit salarial, ci venit din alte surse și impozitat decent, cu doar 10%, să ajungă în întregime la personal, partea de bacșiș tratată în acest fel să nu poată depăși 15%, sumele să fie deductibile pentru companii, sumele să nu fie supuse TVA-ului, sumele astfel obținute să fie puse pe fluturașul de salariu și, astfel, transparentizate pentru angajatori. Și HoReCa să fie un proiect-pilot care, dacă se dovedește benefic, să fie preluat și de către alte industrii (frumusețe, taximetrie etc.).
Apropos de alte industrii: m-am tot întrebat cum anume ajunge bacșișul meu dat șoferilor firmelor de transport asimilate taximetriei complet nealterat ( am dat trei lei, ei primesc trei lei) în buzunarul lor. Oare sunt declarate sumele la finalul anului de cei care intră în posesia lor?
Pentru noi, cei implicați, a părut și pare în continuare o soluție din care toată lumea are de câștigat. Personalul câștigă, pentru că primește bacșiș SUPLIMENTAR de la cei care până acum doreau să dea, dar nu aveau cum sau, dacă dădeau, ajungea mai puțîn de jumătate în buzunar.
Antreprenorul câștigă, pentru că are angajați mai mulțumiți, cu venituri mai transparente care îi ajută pe aceștia să obține finanțări sau orice altceva similar, statul fie care un „ joc la zero” ( adică ce câștigă pe de-o parte cu cei 10% impozit pierd prin deductibilitati), fie câștigă ceva, clienții au un stres mai puțin, companiile pot plăti pe card sau factură și deduce sumele etc.
Și totuși .... unii, alții s-au aprins și încolonat în „valea plângerii” tipică nouă. Că nu e bine, că nu e perfect, că de ce așa și nu invers....
Hai să le luăm pe rând :
· Ce se petrece atunci când oamenii vor să dea bacșiș cash ? Păi, ori mergem lin pe lângă lege ca și până acum – deci nu se schimbă nimic – ori punem pe bonul fiscal și se impozitează cu 10%.
· Dacă sunt prestatori care vor sau decid că trebuie să respecte declararea acestor venituri, atunci se pune o întrebare suplimentară clientului ( dincolo de „plătiți cash sau card” – care oricum este o balivernă ce trebuie să dispară – se adaugă „dacă ați fost mulțumiți de serviciile noastre, aveți posibilitatea să ne acordați o recompensă și atunci vă rugăm să ne comunicați la ce sumă vă gândiți”.
· Aud că s-a limitat bacșișul la 15%. O tâmpenie! Ce s-a limitat este suma care este tratată ca venit din alte surse și impozitată cu doar 10%. Cine vrea să dea mai mult o poate face, diferența se impozitează ca venit salarial. Deci, nici aici nu avem dezavantaj, ci doar avantaj.
· Toți banii ajung la angajați așa cum va fi stabilit în regulamentul intern. Nu este musai că cel care emite bonul fiscal să fie și cel care primește banii. Ca și până acum, angajații decid cum vor să împartă sumele obținute cash sau prin card/ factură. Antreprenorul nu poate reține bani.
· Clienții nu au nicio obligație și niciun plafon. Doar interpretarea fiscală este diferită, dar ei nu simt asta.
· Firmele își programează soft-ul de contabilitite și/sau gestiune în modul în care doresc să gestioneze problema. Aici e nevoie de puțin timp și sunt niște costuri modice, dar sunt convins că ANAF nu va veni în primele câteva luni sub nicio formă să controleze asta.
· Obligația angajatorului se reduce la o singură declarație anuală în care va fi clar ce angajat a primit ce suma. În plus, sumele apar pe fluturașii lunari.
Așadar, dragi părți implicate: haideți să nu mai sărim ca arși înainte să citim și să testăm. Posibil să fie nevoie de ajustări. Vom vedea asta după primele câteva luni. Pe toată perioada asta de tranziție vom avea grijă să discutăm cu autoritățile să aibă înțelegere. E nevoie să ajustăm soft-uri, proceduri, dar mai ales mindset-ul antreprenorilor și colaboratorilor acestora.
Cu răbdare și bunăvoința le vom face și peste câteva luni vom constata cu toții că, dincolo de faptul că orice schimbare naște temeri, direcția în care am apucat-o este cea corectă și care poate fi luată că exemplu în multe alte cazuri: IEȘIRE DIN IPOCRIZIE. Va fi bine!
Dragoș Anastasiu este proprietarul grupului Eurolines, fost președinte al Camerei de Comerț Româno-Germane
