Renunțarea la cota unică în schimbul impozitării venitului global ar însemna o schimbare de paradigmă în fiscalitatea românească care ar presupune în primul rând - înainte de introducerea în lege a unor definiții, mecanisme de deducere a cheltuielilor și proceduri de administrare deloc simple - o recentrare a relației stat-contribuabil pe încredere, în loc de suspiciune.
Impozitarea venitului global, așa cum este gândită și aplicată în alte țări, pornește de la premisa încrederii dintre stat și contribuabil. Dimensiunea culturală este fundamentală. Sisteme similare de fiscalitate au rezultate diferite în funcție de cultura locală și de modul în care populația se raportează la stat (gestionarea resurselor publice, ușurința de conformare etc). În același timp, schimbarea reprezintă un efort foarte mare de informare, educare și gestionare.
Suntem pregătiți economic, administrativ, cultural pentru o decizie de asemenea amploare?
Cred că prima condiție pentru a schimba actualul sistem de impozitare este pregătirea atentă din toate punctele de vedere – legislație, administrație fiscală, informare și educare – cu cel puțin doi ani înainte de a fi aplicată.
Este greu de imaginat că toate aspectele tehnice și practice ar putea fi rezolvate în câteva luni pentru a intra în vigoare de la 1 ianuarie 2018. Iar dacă modificările vor fi făcute pe repede înainte, ar trebui să ne așteptăm la sincope serioase în implementare din mai multe motive.
De ce ar fi dificil de pus în practică rapid
Primul motiv este că legislația fiscală actuală, așa cum a fost construită totuși recent (din 2004 încoace), reflectă totuși o stare de fapt care nu poate fi ignorată și mă refer aici la doua aspecte principale. Mai întâi vorbim despre o educație redusă a populației în ceea ce privește fiscalitatea, atât la nivel macro – înțelegerea sistemului fiscal, cum funcționează bugetul de stat, din ce e construit și cum sunt utilizate/distribuite încasările -, dar și la nivel individual, ce taxe trebuie plătite, din ce motive, ce deduceri există, care e contraprestația statului. Populația trebuie educată cu privire la aceste aspecte esențiale ale vieții în Cetate or alfabetizarea fiscală în România e de-abia la început.
Al doilea aspect este legat de faptul că relația autoritate fiscală – contribuabil pornește încă, în practică, de la premisa că tentația de a face evaziune este generalizată. Chiar și acum sistemul de declarare a multor venituri se face prin prezentarea de documente justificative la momentul declarării. Ai obținut dividende din străinătate? Nu e suficient să spui ce sumă și de unde ai obținut-o. Trebuie să depui din start decizia acționarilor de a distribui/plăti dividende. Sau cazul veniturilor din chirii: în prezent trebuie depus contractul de închiriere.
Deci relația este una de neîncredere. În jurisdicțiile oferite ca model de autorități, dovada acestor documente se face doar în eventualitatea unui control și nu a priori, la momentul declarării. Prin urmare, pornind de la această premisă a neîncrederii, ne putem face o idee despre cum ar putea funcționa un sistem de autodeclarare, așa cum este cel de globalizare a tuturor veniturilor.
Contribuabilii completează declarația și solicită o serie de deduceri pe care legea le permite. Dacă lipsește încrederea, ce pârghii va avea statul pentru a preveni abuzul? Probabil va solicita documente suport pentru fiecare cheltuială. Să presupunem că fiecare va strânge documentele (bonuri, facturi, chitanțe etc). Urmează problema verificării. Este vorba de milioane de gospodării sau de persoane fizice pentru care nu există capacitate de control. Soluția oferită este aceea a unui batalion de 35.000 de consultanți fiscali.
Totuși, chiar și fără a intra în discuția de fond privind pregătirea acestor consultanți, dar și capacitatea lor fizică de a gestiona numărul mare de gospodării, în sarcina cui va cădea până la urmă răspunderea asupra datelor raportate? Sunt doar câteva întrebări care arată că discuția pe marginea subiectului nu este deloc simplă.
Al doilea motiv este că legislația fiscală ar trebui corelată cu alte legi incidente referitoare la locuire, educație, sănătate etc pentru a putea crea un mecanism eficient de deducere a cheltuielilor. Conceptul de gospodărie trebuie definit nu doar din perspectivă fiscală, ci trebuie să capete un statut.
Populația are nevoie de informare și educație fiscală
Impozitarea gospodăriei s-ar justifica, în aceste condiții, dacă ar exista un sistem de deducere a cheltuielilor foarte bine pus la punct.
Istoric, sistemul românesc de deduceri este unul sensibil. Au existat puține deduceri și s-au impus întotdeauna multe documente justificative. Întocmirea unei liste generoase de deduceri care să convingă contribuabilii că merită efortul administrativ este, iarăși, un exercițiu dificil.
Și nu doar administrativ, ci exact ce spuneam anterior, e nevoie de un exercițiu masiv de informare și educare. Marea majoritate a persoanelor fizice sunt salariate. Deducerile sunt calculate acum de angajatori pe baza documentelor gestionate tot de aceștia.
Practic, cei mai mulți contribuabili nu au avut nicio experiență în acest sens, nu au completat niciodată o declarație, nu cunosc sistemul de deduceri. Nu trebuie să ne ferim să admitem că sunt probabil mulți oameni cărora le va fi foarte dificil să înțeleagă informațiile fiscale în doar câteva luni.
În aceste condiții este important cine va avea gestiunea impozitului global. Chiar dacă fiecare gospodărie va fi arondată unui consultant fiscal, persoanele fizice trebuie, la rândul lor, să asimileze informațiile.
Un al treilea motiv este că impozitarea globală vine la pachet cu o declarație de patrimoniu, cel puțin conform programului de guvernare. Astfel, cel care va gestiona impozitul pe venit va trebui probabil să coreleze veniturile cu averea gospodăriei ceea ce ar însemna, practic, că se va urmări și creșterea averii.
Este un sistem complex de conformare /declarare a veniturilor care în alte state a fost construit în timp și care implică eforturi serioase de ambele părți. Și care, că veni vorba, începe să se zdruncine în alte jurisdicții tocmai din nevoia de simplificare clamată atât de contribuabili, cât și de stat. În egală măsură cred că există temeri fundamentate legate de capacitatea curentă a administrației noastre fiscale de a prelua o cantitatea însemnată de declarații și alte documente, mai ales după ce oficialii ANAF au declarat că sistemul informatic este deja supraîncărcat.
Raluca Bontaș este Director Deloitte România
