Legea care dă posibilitatea românilor să arunce pe masa bancherilor cheile imobilelor pentru care rambursarea împrumutului a devenit o povară a fost promulgată și are cale liberă - prin Monitorul Oficial - către piață. Încrâncenarea băncilor de a respinge această lege dă percepția unei victorii a debitorilor, însă de fapt pentru ei este o lege cumplită.
Îi scoate afară din casă, le certifică pierderea banilor de avans și a tuturor ratelor rambursate, îi pune să o ia de la capăt în viață. Este legea care trimite capitalismul la lucru. Nemilos și fără recurs. Îl arată în duritatea lui, inspector vigilent care nu lasă cale fugii de responsabilități.
Legea se cheamă generos „a dării în plată”, când de fapt capitularea în fața scadențarului prin aruncarea în disperare a ipotecii – cu toate pierderile aferente – reprezintă un faliment. Cei care se folosesc de prevederile ei nu câștigă decât șansa unui început și eliberarea dintr-o sclavie a datoriilor pe viață, pentru că, în rest, pierd totul. Chiar este o lege cumplită.
CITEȘTE ȘI VIDEO Dan Pascariu, la Profit LIVE: Doar 2.000-3.000 de clienți vor apela la darea în plată, dar poate sute de mii nu mai iau credite Ironie a sorții. Ca ziarist am datoria de a furniza știri, însă, ieri, vestea care era peste tot, am aflat-o chiar de la autorul legii. „Președintele a promulgat legea. Gata!”, îmi spune avocatul Gheorghe Piperea, prezent la Brașov, la Adunarea Generală a Acționarilor de la SIF Transilvania. Nu este entuziast. Am și spus că nu are motive: legea este dură pentru cei care se așază sub protecția ei. Ultim zăgaz în fața șuvoiului datoriilor rele.
Am auzit în repetate rânduri reprezentanți ai băncilor afirmând că este „o lege populistă”. Îți vine să te urci pe pereți. Atât de mare deconectarea de realitate. Populist ar fi să ții omul în casă, deși nu-și plătește ratele, pretinzând tu, bancă, faptul potrivit căruia creditul ar fi restructurat doar pentru ca să nu provizionezi, întrucât știi că oricum te vei adăpa la lichiditatea infinită a băncii centrale.
Casă, dulce casă... părăsită cu amar
Să-ți părăsești căminul este o traumă. Fie că ești refugiat sub bombardament, familie de goți alungată de huni sau chiar datornic ajuns la disperarea să „dai în plată”. Cu traista în băț și fără active, doar bucuros că nu te va urmări „potera” sistemului de interconectare bancară pentru a-ți pune popriri pe niște venituri care sunt, oricum, prea mici dacă ai ajuns să-ți pierzi casa.
Românii, în majoritate covârșitoare, sunt atașați de casă și acum 6-7 ani când spuneam că ar fi utilă o lege precum cea care va deveni aplicabilă de la 13 mai, care să așeze piața după principiile care funcționează în SUA, cam toți se uitau strâmb la mine. Mă percepeau ca fiind dur. Și eram, pentru că prezentam o perspectivă cumplită.
Sunt convins că, în afară de datornicii cu apa la gât, nici până în toamna trecută nu erau multe persoane în România care să fie convinse că o astfel de soluție e bună. „Păi care e faza?! Pierzi casa...”, își spuneau oamenii văzând deja în asta răul suprem.
Abia opoziția vehementă a băncilor – coroborată cu aversiunea publicului față de acestea – a schimbat perspectiva. „Măi... O fi ceva cu legea asta... Trebuie să fie bună dacă băncile se tem așa de mult de ea...” Așa, peste noapte, „darea în plată” a câștigat zeci de mii și sute de mii de susținători.
CITEȘTE ȘI Deputatul Zamfir, după promulgarea legii dării în plată: Am reușit să dăm dreptul oamenilor la o viață nouă Datornicii care vor recurge la protecția ei – anticipăm nu foarte mulți – sunt cei care îi înțeleg duritatea, dar și natura capitalismului. Este ceva pe care funcționărimea bancară (chiar și așa-numitul „management de top”) nu poate pricepe de la adăpostul salariului pe care îl încasează oricum.
Pe pielea lor, românii au aflat din realitate și din rigorile bunului-simț conceptul de „stop-loss”, oprirea pierderii, care în lumea fondurilor de hedging se înțelege foarte bine, dar la bănci reprezintă o noțiune tot mai difuză de sub dantela rochiei băncilor centrale sub care se ascund la vreme de criză.
Datornicii pur și simplu înțeleg că nu au scăpare, că împrumutul lor este o pagubă, că deznodământul va fi oricum sucombarea sub povara ratelor finalmente imposibil de rambursat. „Mai bine pierd acum casa și niște bani decât, până la sfârșit, să pierd și casă și încă și mai mulți bani și sănătate”, își zic. Înțeleg capitalismul care spune că pierderile trebuie asumate după așa un pocinog, într-un răstimp în care băncile refuză să ia în piept efectele creditării iresponsabile care le cade în sarcină înaintea oricăror debitori avântați. Întărim: debitorii „slab educați finanicar” vor să ia pierderile; băncile conduse de persoane „sofisticate” vor să le ascundă sub preș.
Darea în stambă a BNR
Că băncile nu mai știu ce este capitalismul este pentru că au fost învățate prost, întru hazard moral, de băncile centrale. Figură tristă a făcut Banca Națională a României, în încercările ei de a pune bețe în roate procesului de adoptare a legii, care are și o componentă preventivă, impunând o mai bună adecvare a valorii ipotecii la cuantumul creditului acordat.
Faptul că BNR nu a susținut o lege de tipul celor pe care în America tocmai reglementatorii le-au dat este o greșeală. Faptul că a luptat împotriva ei îi descalifică: cum să fii într-atât de potrivnic unei legi cu caracter prudențial?!
Implicarea puternică a Băncii Naționale are efect devastator pentru instituția din Strada Doamnei. Nu este vorba că a pierdut pentru că nu se pune problema unei competiții cu Parlamentul. Este jocul de-a „Alba-Neagra”, uite argumentul nu e argumentul, cel care lovește în credibilitatea punctelor de vedere ale băncii centrale.
„În viața mea nu am văzut atâtea prostii spuse de la BNR într-un interval atât de scurt de când cu relaxarea fiscală de vara trecută și cu legea asta”, îmi spunea, de curând, un fost bancher. Într-adevăr, contrar debitorilor care au înțeles utilitatea principiului de stop-loss, Banca Națională pare a fi făcut un continuu „double-down” plusând într-o direcție pierzătoare, atunci când ar fi fost de bun-simț și strategic bine să se conformeze realității consensului politic și presiunii dinspre opinia publică.
Ce americanii nu pot înțelege în ruptul capului
Mai grav decât orice este că atât bancherii cu pretenții, cât și Marele Supraveghetor, au încercat să ne vândă o imagine falsă: că legea este ceva insolit, o nebunie, iar inițiatorul ei, Daniel Zamfir, un fel de autor de experimente sociale periculoase.
În luptă, aduse argumente pseudo-capitaliste și pseudo-prudențiale ca pentru o adunătură de necunoscători din România, atunci când - spuse în fața unor investitori sau bancheri americani - aceleași alegații pur și simplu i-ar fi făcut de râs.
CITEȘTE ȘI Mic dicționar de faliment personal La sfârșitul lunii februarie, la Londra, am reușit să șochez o americancă. Fără voia mea, desigur. Într-o discuție la masă cu reprezentanta unei companii financiare de peste Ocean a venit vorba despre balonul rezidențial din California. „O nebunie”, spune și relatează povestea surorii sale care a reușit să cumpere o casă în San Francisco sub prețul pieței de la organizația de binefacere întemeiată de cel care i-a închiriat casa vreme de peste 20 de ani. „Altfel nu ar fi reușit”, completează.
Întreabă apoi: „În România cum este piața imobiliară?” Îi explică colega mea, că a fost o cădere mare și că în ultimii 2 ani s-a redresat, însă acum nu se știe cu „legea asta”. „Ce lege?”, întreabă americanca. „O lege care să facă împrumuturile ipotecare să fie non-recourse”, îi răspund eu. „Da ce? Acum cum e?”, întreabă neîncrezătoare. „Acum ești urmărit cu popriri pe conturi până la finalul vieții, chiar și după executare”, revin eu.
Următoarea parte a discuției se poartă cu interlocutoarea noastră având ochii mari, gura deschisă și un zâmbet ironic-aiurit. În ruptul capului nu poate înțelege. „Cum să umărești omul toată viața?!”, - spune - „La noi în America, așa ceva este de neconceput.” Explică: „Păi omul dă casa, pierde tot avansul, pierde și tot ce a plătit până acum! Banca ia casa! De ce să nu-i ajungă?!”
Nu avea un adversar în mine. Dar simte nevoia să continue: „Unde este atunci riscul băncii? Ea este cea care dă banii, care alege evaluatorul... Trebuie să ia casa și gata!” Colega mea din România era mai bombardată de mesajul băncilor cum că legea e o aberație. Oarecum, întâlnirea cu americanca și convingerea cu care spunea acele lucruri îi oferă o revelație.
Reprezentanta companiei financiare din SUA o vede captivată și revine: „Noi plătim o groază de bani băncilor. Poate dăm pe o casă 200.000 de dolari, dar până la finalul creditului plătim chiar și 900.000 de dolari!” Banca pur și simplu nu poate refuza casa și trebuie să îi fie suficientă ipoteca, insistă. „Este cea care câștigă, urmărește profitul, și prin urmare acesta este un minim de răspundere”, conchide.
Este unul dintre cei mai buni, naturali și revigoranți comeseni pe care i-am avut în ultimul timp. I-aș spune și acum „Cheers! A trecut legea dării în plată.” Nu pot, însă, pentru că este o lege cumplită.
