După plecarea Christinei Lagarde de la FMI și adoptarea în pozițiile înalților oficiali ai Fondului de idei gen „impozitarea progresivă constituie o componentă esențială a unei politici fiscale eficiente” ori „cheltuielile sociale realizate corect pot avea un rol fundamental în combaterea inegalității de venituri”, parcă mi-a crescut respectul față de viziunea ei. Poate că n-ar strica să se reia la Banca Centrală Europeană discursul lui Mario Draghi potrivit căruia relansarea economică e dependentă de măsurile guvernelor și de relaxarea fiscală, sugerând că politica monetară poate doar să câștige timp până când își ating scopul politicile economice.
Din asta s-ar înțelege că stabilitatea prețurilor n-ar trebuie să fie un deziderat în sine, rupt de stimularea economiei. Fiindcă la deflație se ajunge doar atunci când se încearcă să se conserve prețurile fără a privi spre perspectiva de creștere economică.
Iar cei care văd prețurile precum o constantă și nu concep că relaxarea cantitativă (quantitative easing - QE) oferă doar un răgaz până se iau măsuri economice sunt politicienii. Ei interpretează trunchiat conceptul de stabilitate a prețurilor, fără să ia în considerare că societatea funcționează după principiul cerere - ofertă.
28 noiembrie - Profit Financial.forum
Ca să dăm un exemplu, suprataxarea bunurilor de consum în condițiile ieftinirii materiilor prime cu scopul conservării prețurilor nu ține cont de cerere și ofertă, și ar trebui, pentru ca o astfel de măsură să fie sustenabilă, ca guvernul să se asigure că cetățenii realizează un consum minim și într-o anumită structură.
Practic, acest lucru a fost încercat prin intermediul quantitative easing, dar atâta timp cât criza a fost însoțită de o reașezare a nivelului șomajului și a puterii de cumpărare QE se vede că ar putea avea rezultate doar într-o fază inițială, când se produce supraîndatorarea menajelor.
După care, banii puși pe piață pe baza relaxării cantitative nu mai sunt utilizați. Asta pentru că - fără să existe acea pârghie a unui consum minim - intră în scenă șomajul și micșorarea salariilor ca urmare a acțiunii mecanismului cerere – ofertă.
Ca să rezum, echilibrul se poate atinge fie pe seama relației cerere - ofertă, fie a unor instrumente administrative, ca în comunism. Dacă dorim să acționăm secvențial, să fim comuniști din punct de vedere al finanțării deficitului bugetar, dar capitaliști din cel al performanței economice, apare o discrepanță.
De ce nu merge, așadar, ca băncile centrale să facă QE fără ca guvernele să ia măsuri fiscale? Pentru că într-o anumită secvență, cea a politicii fiscale, se operează cu instrumente administrative, iar în cealaltă, a realizării profitului, cu instrumentar de piață. Această dublă măsură cu care e “tratat” fenomenul economic, poate să țină și de prostie, dar, mai degrabă, e vorba de corupție.
Oare de ce nu prezintă nimeni lucruri într-o astfel de cheie, dacă schema e atât de simplă? Pe de o parte populația trebuie să aibă o gândire cât mai liberală pentru a fi dinamică și competitivă, dar asta numai pentru ca, pe de altă parte, politicienii din ce în ce mai stângiști - indiferent cum se autointitulizează partidele lor - să obțină foloase necuvenite de pe urma solidarității sociale.