După plecarea Christinei Lagarde de la FMI și adoptarea în pozițiile înalților oficiali ai Fondului de idei gen „impozitarea progresivă constituie o componentă esențială a unei politici fiscale eficiente” ori „cheltuielile sociale realizate corect pot avea un rol fundamental în combaterea inegalității de venituri”, parcă mi-a crescut respectul față de viziunea ei. Poate că n-ar strica să se reia la Banca Centrală Europeană discursul lui Mario Draghi potrivit căruia relansarea economică e dependentă de măsurile guvernelor și de relaxarea fiscală, sugerând că politica monetară poate doar să câștige timp până când își ating scopul politicile economice.
Din asta s-ar înțelege că stabilitatea prețurilor n-ar trebuie să fie un deziderat în sine, rupt de stimularea economiei. Fiindcă la deflație se ajunge doar atunci când se încearcă să se conserve prețurile fără a privi spre perspectiva de creștere economică.
Iar cei care văd prețurile precum o constantă și nu concep că relaxarea cantitativă (quantitative easing - QE) oferă doar un răgaz până se iau măsuri economice sunt politicienii. Ei interpretează trunchiat conceptul de stabilitate a prețurilor, fără să ia în considerare că societatea funcționează după principiul cerere - ofertă.
Ca să dăm un exemplu, suprataxarea bunurilor de consum în condițiile ieftinirii materiilor prime cu scopul conservării prețurilor nu ține cont de cerere și ofertă, și ar trebui, pentru ca o astfel de măsură să fie sustenabilă, ca guvernul să se asigure că cetățenii realizează un consum minim și într-o anumită structură.
Practic, acest lucru a fost încercat prin intermediul quantitative easing, dar atâta timp cât criza a fost însoțită de o reașezare a nivelului șomajului și a puterii de cumpărare QE se vede că ar putea avea rezultate doar într-o fază inițială, când se produce supraîndatorarea menajelor.
După care, banii puși pe piață pe baza relaxării cantitative nu mai sunt utilizați. Asta pentru că - fără să existe acea pârghie a unui consum minim - intră în scenă șomajul și micșorarea salariilor ca urmare a acțiunii mecanismului cerere – ofertă.
Ca să rezum, echilibrul se poate atinge fie pe seama relației cerere - ofertă, fie a unor instrumente administrative, ca în comunism. Dacă dorim să acționăm secvențial, să fim comuniști din punct de vedere al finanțării deficitului bugetar, dar capitaliști din cel al performanței economice, apare o discrepanță.
De ce nu merge, așadar, ca băncile centrale să facă QE fără ca guvernele să ia măsuri fiscale? Pentru că într-o anumită secvență, cea a politicii fiscale, se operează cu instrumente administrative, iar în cealaltă, a realizării profitului, cu instrumentar de piață. Această dublă măsură cu care e “tratat” fenomenul economic, poate să țină și de prostie, dar, mai degrabă, e vorba de corupție.
Oare de ce nu prezintă nimeni lucruri într-o astfel de cheie, dacă schema e atât de simplă? Pe de o parte populația trebuie să aibă o gândire cât mai liberală pentru a fi dinamică și competitivă, dar asta numai pentru ca, pe de altă parte, politicienii din ce în ce mai stângiști - indiferent cum se autointitulizează partidele lor - să obțină foloase necuvenite de pe urma solidarității sociale.
